Trăim într-o epocă în care introversia calmă și dorința firească de a sta acasă sunt uneori privite ca defecte, în timp ce hiperactivitatea socială – nevoia obsesivă de a ieși, de a face ceva, de a umple fiecare oră – pare să fi devenit norma, mai ales pentru că multă lume trăiește din și pentru crearea de conținut generat preponderent în spațiul public. Psihologia contemporană oferă însă o perspectivă mult mai nuanțată: aceste două stiluri de viață nu sunt doar „alegeri“, ci răspunsuri diferite la stres, identitate, energie și sens. Cei care „stau acasă“ sunt cei care își găsesc sensul interior mult mai ușor și nu au nevoie de niciun stimul exterior. Oamenii care preferă să stea acasă, să citească, să scrie, să picteze sau pur și simplu să contemple au câteva trăsături comune, bine documentate, și anume, în primul rând, sunt mai autonomi psihologic. Nu au nevoie de stimul extern pentru a simți că „există“. Găsesc sens în activități interne: gândire, creativitate, analiză, introspecție. Studii mari în acest sens (C. Peterson, Positive Psychology, 2006) arată că acești oameni au o identitate mai stabilă: nu au nevoie de validare constantă. În al doilea rând, au o viață interioară bogată. Neurologic, introvertiții procesează stimuli prin circuite mai bine definite, mai profunde ale cortexului prefrontal (K. Murphy, The Introvert Advantage, Forbes, 2022). Adică au nevoie de timp pentru reflecție și sens, nu de aglomerație. Își reîncarcă energia în singurătate. Pentru ei, liniștea nu e „gol“, ci spațiu vital. Este locul unde se reface psihicul și se manifestă creativitatea. În literatură, mulți dintre marii autori – de la Virginia Woolf la Cioran, de la Salinger la Borges – aveau nevoie de „camerele lor separate“, de izolare pentru a crea, de spațiu personal – termen care sună tot mai mult, în ultimii ani, a discurs motivațional, dar care este, în fapt, o noțiune bine definită de independență intelectuală. În al treilea rând, sunt persoane care au o toleranță scăzută la „zgomotul social“ și nu pentru că sunt antisociali, ci pentru că mintea lor analizează tot. Pentru ei, o seară cu 8 oameni la masă nu e relaxantă, ci o expoziție de 1000 de stimuli simultani. Sunt cei care preferă profunzimea în locul diversității, care au un prieten bun, și nu 100 de cunoștințe numite toate „prieteni“ și care vor alege întotdeauna o carte bună în locul a 10 evenimente sociale.
A doua categorie este formată din „cei care nu pot sta locului“: psihologia „activității ca evadare“. Opusul celor de mai sus nu este „extrovertitul fericit“, ci altceva, după cum afirmă unii psihologi: omul care nu poate sta singur cu sine (DE Ongen, Procedia, 2015; E Yaakobi, 2022). Psihologia numește acest fenomen „avoidant self-absorption“ – fuga de propriile gânduri. Extrovertiții autentici sunt puțini. Majoritatea celor care ies mereu nu sunt extrovertiți naturali (care chiar se încarcă din prezența altor oameni), ci ies mereu pentru că liniștea îi neliniștește. Fără activitate socială constantă, apar gânduri incomode. Activitatea continuă devine mecanism de coping; așa cum unii folosesc munca excesivă, sportul extrem, shopping-ul, alții folosesc evenimentele sociale ca anestezie psihologică. Psihologia modernă numește asta „behavioral noise“: zgomot comportamental, și se explică prin teama de introspecție. Pentru unii oameni, a sta o zi acasă înseamnă a se confrunta cu anxietatea, golul interior, lipsa de identitate, singurătatea și o serie de întrebări existențiale. Așa că evită toate aceste potențiale distresuri prin „hai să mergem undeva“, „hai să mergem și acolo și dincolo“. Ieșitul constant devine un scut subtil. Teama de ratare numită de psihologi FOMO (fear of missing out) este în ziua de azi agravată de rețelele sociale. Pentru unii, faptul că nu sunt „pe piață“, nu sunt văzuți mereu, nu sunt prezenți declanșează panică. A rămâne acasă pare sinonim cu „nu exist“. Acești oameni se definesc prin evenimente, nu prin interior: câte ieșiri am avut, câte interacțiuni, câte fotografii, câte „trăiri“ (îmi trăiesc viața). Societatea modernă numește introspecția „lene“ și activitatea compulsivă „viață socială“. Este o inversare periculoasă a noțiunilor. Cu toate că multe studii arată că oamenii care stau mai mult acasă în timpul liber, by choice, sunt mai creativi (C. Kaufman, Yale), au o dezvoltare emoțională superioară, au relații mai profunde, au anxietate socială mai scăzută (contrar mitului), își cunosc mai bine limitele, sunt mai rezilienți în situații de criză. Oamenii hiperactivi sunt adesea mai obosiți, mai confuzi identitar, mai dependenți de stimul extern și mai vulnerabili la burnout.
Nu există oameni „buni“ sau „răi“, ci două moduri diferite de a-ți regla psihicul, două feluri de a trăi și de a te raporta la viață: unii se adâncesc în ei înșiși, alții fug în exterior. Societatea ideală ar respecta ambele moduri de a fi, de a trăi, dar azi trăim într-o cultură care glorifică gălăgia și vede liniștea ca fiind suspectă. Dar, așa cum scria Susan Cain în Quiet, „în liniștea pe care lumea o disprețuiește există adesea cel mai mare potențial uman“. Între aceste două feluri de a trăi nu e neapărat un conflict, ci o pendulare, pe care și literatura a înțeles-o, poate chiar mai bine decât psihologia: unii își aud gândurile doar când e liniște, alții doar când e forfotă în jur. Proust a scris În căutarea timpului pierdut într-o cameră tapetată cu plută. Emily Dickinson nu a ieșit aproape deloc din Amherst; lumea ei era o fereastră, o grădină și câteva zeci de caiete. Pessoa își ducea existența în cafenele tăcute și birouri monotone, iar toată agitația Lisabonei nu pătrundea înăuntru decât sub forma unui zumzet de fundal. Acești oameni nu stau acasă pentru că fug de lume, ci pentru că lumea vine la ei atunci când deschid o carte sau când se așază la masă să scrie. Ei nu au avut nevoie de cafenele, grupuri mari de oameni sau evenimente pentru a simți viața. Hemingway, pe de altă parte, nu putea scrie fără cafenelele Parisului, fără vânătoare, războaie, scandaluri – adrenalină, cu alte cuvinte. Byron era incapabil de liniște – trebuia să plece mereu, să trăiască repede, periculos, ca și cum numai experiența nemijlocită putea duce la creație. Acești oameni își țin în echilibru lumea interioară prin mișcare. Liniștea îi tulbură. Zgomotul îi calmează. Între aceste două tabere nu e o diferență morală, nu e o clasificare în bine sau rău absolut, nu e o rețetă de viață. Oamenii care stau acasă nu sunt „timizi“, iar cei care ies mereu nu sunt „superficiali“. Eminescu a fost omul care își găsea echilibrul în liniștea camerei sale. Nu avea nevoie de zgomot sau de evenimente ca să simtă că trăiește. Pentru el, munca adevărată începea abia după ce închidea ușa: citit, scris, gândit. În scrisorile lui, în notițele lăsate prin caiete, în tot ce știm despre viața lui de zi cu zi, apare aceeași imagine: un om care are nevoie de spațiu interior. Nu fugea de oameni; pur și simplu avea nevoie de un alt tip de stimuli: lectura, filosofia, analiza, meditația. Este exact tipul de om care, într-o lume modernă, ar fi criticat că „nu iese“, că „stă prea mult în casă“, deși, în realitate, în acele ore se întâmpla tot ceea ce avem noi astăzi moștenire. Caragiale, în schimb, aparținea celor efervescenți. Pentru el, viața începea în mijlocul oamenilor. Avea nevoie de cafenele, de discuții, de forfota orașului, de situații imprevizibile și colorate. Asta nu îl făcea superficial, dimpotrivă, era atent la tot, observator ascuțit, cu o memorie socială ieșită din comun. Dar energia lui venea din exterior, nu din interior.
Pandemia a închis temporar lumea exterioară și a dat peste cap toate sistemele cunoscute de coping și de viață de zi cu zi, dar pentru „oamenii care stau acasă“ lumea interioară/de interior era oricum mult mai importantă. Lectura, scrisul, proiectele personale – toate acestea nu au dispărut în lockdown; dimpotrivă, au înflorit. Pentru un om obișnuit cu introspecția, izolarea nu este o pedeapsă, ci o condiție naturală de existență. Ei își sunt suficienți, se simt la fel de bine și fără să fie „văzuți“ constant, nu depind de un flux continuu de stimuli exteriori. Liniștea și izolarea nu au ridicat probleme existențiale. Oamenii extrovertiți s-au prăbușit psihologic mult mai rapid în pandemie, deoarece ei își iau energia din evenimente, din dinamica socială, din contactul direct cu ceilalți – toate oprite brutal. La ei liniștea a fost generatoare de panică și s-a înregistrat o creștere fără precedent a cazurilor de depresie. Lipsa oamenilor și a interacțiunilor sociale care să îi valideze a generat anxietate, atacuri de panică, reacții depresive, consum de substanțe toxice. „Cei care stau acasă“ au dus mult mai ușor izolarea din pandemie nu pentru că ar fi „mai buni“, ci pentru că modul lor de a funcționa era deja calibrat pentru un ritm lent, interior, reflexiv. Se pare că fiecare perioadă a istoriei favorizează pe altcineva.
Pandemia a făcut vizibilă o diferență pe care, în mod normal, o trecem cu vederea: oamenii nu funcționează la fel în fața izolării. Cei de tip „introvertit“, obișnuiți cu introspecția și liniștea, cu ritmul interior și cu activități care nu depind de lumea de afară, s-au adaptat mai ușor. Pentru ei, timpul închis în casă a fost o prelungire firească a felului lor de a fi. În schimb, oamenii extroverți (reali sau nu), care se hrănesc din energie socială, conversație și mișcare, au resimțit perioada ca pe o amputare a vieții. Nu pandemia i-a făcut mai fragili, ci pierderea contextului în care se simt întregi. În cele din urmă, această diferență ne amintește un lucru simplu: nu toți oamenii trăiesc bine în aceeași lume. Liniștea îi sprijină pe unii, zgomotul îi sprijină pe alții, iar echilibrul nu vine din uniformizare, ci din înțelegerea acestor două moduri legitime de a fi. Pandemia ne-a resetat, dar fără să revenim la „setările din fabrică“. Anxietatea socială a crescut mult, cu scăderea toleranței la aglomerație, întâlniri lungi, grupuri mari, interacțiuni care înainte erau banale. Mulți oameni au dezvoltat o formă ușoară de „evitare socială“, nu severă, dar persistentă. Ritmul vieții s-a schimbat definitiv. Pandemia a resetat „metronomul intern“. Unii au descoperit că pot trăi mai bine în ritm lent și nu au mai vrut să revină la stilul pre-2020. Alții au devenit și mai dependenți de hiperactivitate, ca să nu mai simtă golul trăit în lockdown, și călătoresc fără răgaz. A rezultat o societate și mai fracturată în două: unii vor liniște, alții vor recuperarea timpului pierdut.
Un alt fenomen înregistrat de medici – o stare de oboseală cronică emoțională („pandemic fatigue“). Chiar și azi, la cinci ani distanță, mulți oameni se simt mai ușor copleșiți de probleme, tolerează mai greu stresul, au o capacitate de concentrare mai redusă, se recuperează mai lent după perioade grele. Încrederea socială s-a deteriorat și ea; pandemia a fracturat relațiile dintre prieteni, familii, generații și comunități. Lumea a rămas mai neîncrezătoare, mai reticentă, mai suspicioasă. A crescut nevoia de spațiu personal și au dispărut/s-au diminuat vizitele neanunțate, interacțiunile aleatorii ș.a.m.d. Pandemia a normalizat, aparent, ideea că ai dreptul să spui că nu ai chef. Copiii și adolescenții sunt cel mai vizibil afectați. Ei au dificultăți în formarea relațiilor, anxietăți noi, sensibilitate crescută la respingere, probleme de atenție, agresivitate și intoleranță crescute. Unele studii arată că a avut loc un fenomen interesant de schimbare a propriei identități. Pandemia a accelerat maturizarea pentru unii și dezorientarea pentru alții; ne-a schimbat pe toți și nu doar prin traumă acută, ci și prin ceea ce am putea numi un sindrom de stres post traumatic global, printr-o remodelare lentă a psihicului, a ritmului interior și a felului în care relaționăm. Majoritatea efectelor nu sunt dramatice, dar sunt permanente și vizibile: mai puțină răbdare, mai multă interiorizare, mai multă anxietate, sensibilitate crescută (la orice), prag de reacție scăzut, nevoie de protejare a propriei energii. Vezi și Pascal Bruckner – Le Sacré des pantoufles, 2022 – în care vorbește despre retragerea lumii de azi în confortul casei (obicei accentuat evident de pandemie) în detrimentul riscului și al aventurii.