O lume tipic englezească, din care nu lipsesc avatarurile nobililor ce stăpânesc de secole un conac, nici umorul provocărilor modernității dând peste cap viața tradițională, nici personajele cu firi și identități diferite, sau întâmplările spuse la persoana întâi de o adolescentă imaginativă care improvizează un teatru din oasele unei balene eșuate, jucând alături de frații ei, au făcut din romanul de debut (construit în „cinci acte“) al Joannei Quinn, Teatrul de la malul mării, un bestseller internațional, tradus în română cu precizie și expresivitate de Sînziana Dragoș. Textul e dens și dificil de echivalat, fiind plin de aluzii livrești (începând cu Shakespeare, ale cărui învățături din diversele piese jucate de copii revin ulterior în situații de viață), ca și de expresii sau jocuri de cuvinte intraductibile, care necesită note, precum și de termeni istorici specifici
La vârsta de patru ani, Cristabel Seagrave, fiica stăpânului de la Chillcombe din Dorset, comitat unde a copilărit și autoarea, primește o „mamă nouă“, deoarece înstăritul văduv James Seagrave s-a recăsătorit cu o tânără din Londra, care, nemaiavând de ales în urma Primului Război Mondial – romanul se petrece între 1919 și 1945 – se adaptează cu greu vieții la țară. După nașterea fiicei Florence, zisă Flossie și după moartea accidentală a lui James, se mărită cu fermecătorul frate mai mic al acestuia, de care se îndrăgostise în taină, iar fiul lor Digby devine, alături de cele două surori, ca și de alți prieteni, rude sau săteni, actor în „teatrul de la malul mării“pentru care Cristabel născocește tot felul de istorii sau dramatizează altele, citite în vechea bibliotecă a familiei sau ascultate pe ascuns, de la „cei mari“.
Printre aceste puneri în scenă se numără și Iliada, al cărei program prezenta, sub desenul unui luptător îndreptându-și lancea către castel, o inscripție caligrafiată cu cerneală: „În seara aceasta conacul Seagrave prezintă cu mândrie primul spectacol montat vreodată în Dosetshire după faimoasa epopee Iliada a nobilului domn Homer“. Publicul e alcătuit din invitații părinților, din slujitori și alții din comitat, iar aplauzele se întețesc precum vuietele valurilor mării agitate din fundal. Mai târziu, cugetând, după piesă, la cele petrecute după ce „grecii șireți au pătruns în cetatea Troiei“, Cristabel își spune; „Dacă reușești să le dai oamenilor ceea ce au nevoie, te acceptă. Dacă reușești să dai naștere unei creaturi în care să te ascunzi, porțile ți se deschid și ești primit înăuntru“.
Celebritatea teatrului în aer liber (unde se joacă și piese de Shakespeare) ajunge până la Londra, unde Cristabel și frații pe care îi fascinase din prima copilărie dând viață poveștilor sunt invitați să descopere avântul modernizant al metropolei. Dar începutul celui de-al Doilea Război Mondial îi obligă pe locuitorii moșiei Chillicombe la roluri reale, deloc ușoare, pe care nu le-ar fi acceptat cu atâta curaj dacă n-ar fi învățat să facă acest lucru pe scenă. Ultimele „acte“ ale romanului, presărate cu pagini de jurnal sau de scrisori ale lui Digby, devenit soldat, apoi ofițer și agent secret în armata britanică, apoi luptător al rezistenței franceze, sau ale lui Cristabel, înscrisă voluntară în WAAF (forțele aeriene auxiliare ale femeilor), trimisă de asemenea „cu însărcinări speciale“ în Franța (copiii vorbeau perfect limba, datorită unei guvernante franceze și a vacanțelor pe continent), sunt de un copleșitor dramatism, chiar tragism.
Atmosfera statică se schimbă brusc iar dinamismul se accelerează tot mai mult spre final, „în mâna deformată a timpilui“. Nu lipsesc apropierile imposibile, precum prietenia romanțioasă pe care Flossie (rămasă în vremea războiului singură la moșie, preluând, ca pe vremuri tatăl ei James, toate îndatoririle legate de terenuri, conac, cai etc., chiar plantând ea însăși zarzavaturi) o dezvoltă față de un prizonier german, ai cărui ochi se luminau când o auzea cântând Bach.Dar el era totuși din tabăra dușmană. Conturul personajului Flossie devine din ce în ce mai viu, într-o pregnanță care nu putea fi anticipată de primele capitole.
Ctitorul se poate gândi o clipă la Margaret Mitchell, sau, în privința vieții duse de nobilimea engleză, la serialul Downtown Abbey și la alte filme din deceniul trecut, iar în ultima parte a cărții, cu siguranță, la Antigona lui Sofocle. Însă miza romanului Joannei Quinn rămâne permanenta reflectare a relației dimtre viață și teatru. Poate că ideea unei scene construite din oasele balenei aruncate pe mal (care în România ne poate aminti medievala „colindă de pescar“ din Bărăgan, unde din oasele Peștelui Mare e clădită casa) are o deosebită greutate prin simbolul biblic din Iona, sugerând un loc al transformării, un nou început. Trecând printre oasele maxilarelor, spre a sta „înăuntrul trupului balenei, în spațiul creat prin dispariția vieții“, Cristabel vede „coastele arcuindu-se deasupra capului ei spre cerul încărcat de stele, asemeni bârnelor unui acoperiș sau scheletului unei clădiri noi, ciudate. O creație a ei…“
După „actul al treilea“ al cărții (1939-1941), toate noile scene, toate firele acțiunii și personajele trec printr-o transformare accentuată, așa cum și cere o ideală regie de teatru. Noile roluri pe care sunt obligați să le accepte tinerii Seagrave sunt jucate cu frecvente referiri la trecut și mai ales la marile tragedii ale lumii. Finalul tensionat sugerează referirea la Polinice, fratele Antigonei, iar zborul parașutei care o duce apoi pe Cristabel „mai sus, tot mai sus“ ridică emo țio nalitatea pe o treapta cea mai înaltă.
Romanul Fionei Davis The Spec ta cular, „Spec tacol de gală“, thriller și totodată meditație asupra fe lu lui în care se poate desfășura viața unei femei atrase de artă și totuși dornică să nu renunțe la familie, e legat și el de scenă, cu accent pe primejdiile care însoțesc ieșirea în lumina reflectoarelor. Apărut tot în desăvârțita traducere a Sînzianei Dragoș, care a transpus și alte romane de succes ale aceleiași autoare, între care bestsellerul Leii de pe Fifth Avenue, Humanitas Fiction 2022, despre care am scris la apariție, și Palatul Magnolia, 2023 (ambele fiind, poate, cele mai populare thrillere ale autoarei, alături de actualul Spectacol de gală). Volumul prezent, care pornește de la întâmplări reale, ne apropie de Manhattan-ul din a doua jumătate a secolului trecut, când tânăra, frumoasa și talentata profesoară de balet Marion Brooks câștigă un concurs la care participaseră sute de balerine pentru a deveni dansatoare Rockette în ansamblul de la Radio City Musical Hall. Dansatoarele Rockette se distingeau mai ales printr-o perfectă sincronizare, ceea ce presupunea mult studiu, multe repetiții, în afara programului epuizant de spectacole. În plus devenea necesară rezistența psihologică într-un oraș confruntat cu teroarea: un dezaxat, cândva nedreptățit, se răzbuna acum pe toți oamenii, punând bombe artizanale mai ales în săli de spectacole și alte locuri aglomerate.
Tatăl lui Marion Brooks, funcționar înstărit la o companie corporatistă, refuzase să accepte dorința fiicei de a fi dansatoare, așa cum refuzase și dorința soției sale de a fi actriță, fiind de părere, în mod tradițional-paternalist, că locul unei femei e acasă, alături de soț și de copii, sau cel mult în profesiile de secretară, profesoară, asistentă medicală. Ne aflăm însă în apogeul unui nou val de feminism și Marion nu se visează decât urmându-și pasiunea pentru dans: „În clipa aceea, simțea că scăpase parcă de gravitație, se ridica în aer ca un nor, fără să mai fie supusă constrângerilor muritorilor de rând.“ Pe de altă parte, după ce s-a îndrăgostit cu adevărat, își dorea, pe lângă mult îndrăgita carieră și o familie cu copii, dar atât iubirea cât și îmbinarea acesteia cu viața profesională s-au lovit de obstacole care le făceau imposibile. Când atacatorul cu bombe de la New York îi ucide într-o explozie propria soră, venită în sala de teatru să o vadă dansând, Marion se hotărăște să facă orice pentru a descoperi identitatea acestuia, până atunci necunoscută.
La început poliția nu luase în serios mărturiile balerinei, care văzuse în public un personaj dubios și-l putea recunoaște, dar cu ajutorul unui tânăr psihiatru, Peter Griggs, care conturează portretul psihologic al criminalului, reușește să își impună cercetările, astfel înțelegându-și mai bine propria viață. Admirația față de profundele observații ale lui Pater Griggs se transformă treptat într-o prietenie afectuoasă și apoi în iubire, dar destinul le împiedică drumul împreună, după ce făptașul dezaxat e prins datorită colaborării lor și a unei implicări care le pusese viețile în primejdie. Poliția a început de atunci să folosească inovativa metodă a criminologiei psihologice, iar Marion, devenită coregrafă pe Broadway, și-a deschis ochii asupra altor lumi, redefinindu-și existența.
Totuși, după decenii de tribulații și situații deloc simple, revederea celor doi îndrăzneți (încă îndrăgostiți unul de altul) aduce într-o oarecare măsură, printre multele umbre care nu fac previzibil un happy-end, o mult așteptată reunire „de echipă“. „Mă gândesc că or mai fi ceva crime nerezolvate în orașul ăsta mare, care ar avea nevoie de niște experți așa, între două vârste ca noi, să le rezolve.“