În ultimii săi ani, Marin Sorescu și-a concentrat discursul creativ într-o direcție care, chiar și acum, la 30 de ani, de la plecarea sa grăbită dintre noi, este foarte puțin cercetată, și anume pictura. Deși constituie un segment consistent al operei sale, ea este privită, în continuare, ca o formă de exprimare secundară, fiind pusă într-un impropriu raport cu opera sa literară, în principal poezia și teatrul.
Este nedrept ca acest segment al operei sale să fie considerat doar ca un spațiu adiacent de manifestare sau, și mai rău, ca un „accident“ în biografia poetului fără măcar a încerca să înțelegem importanța acesteia în structura sa imaginativă. La o simplă parcurgere a mărturisirilor despre sine, atâtea câte au rămas consemnate, am putea inventaria un întreg volum cu gânduri despre artă. Este relativ știut faptul că, mai ales după 1989, Marin Sorescu devine preocupat de promovarea operei sale vizuale, inițiind mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate, recunoscând, dar mai ales asumându-și faptul că pictura devenise o dimensiune importantă a sufletului său. „Pentru mine, pictura nu este un capriciu și nu este ceva nou. E adevărat că numai de câțiva ani am fost foarte transparent cu pictura mea pentru că am făcut-o să se cunoască un pic. Fiind stângaci, la școală când scriam dându-mi-se peste mână, am învățat să scriu cu dreapta dar am continuat să pictez, să desenez cu stânga. Pentru mine pictura reprezintă libertatea mâinii stângi, care se simte în largul ei când prinde figuri, când amestecă culori…“
Dacă în calitate de poet nu a pregetat să debuteze cu un volum care purta un titlu sfidător, Singur printre poeți, ca artist a fost mult mai timid, nu pentru că se simțea mai fragil ci, probabil, dintr-un bun simț nativ, acela de a nu fi provenit din breaslă. Atunci când s-a hotărât totuși să își afirme public pasiunea, a „debutat“ în spații teatrale din provincie, la Teatrul Național din Craiova, la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Brașov , pentru ca abia după aceea să-și prezinte creația în București, la Muzeul Național al Literaturii Române. Seria acestor expoziții muzeale a continuat o bună perioadă, mai ales după dispariția sa, când muzeele de artă din Craiova, Timișoara, Brașov, Râmnicu Vâlcea ș.a. i-au dedicat ample retrospective, susținute cu efortul regretatei sale nepoate, profesorul și criticul literar Sorina Sorescu.
Acum, când creația sa artistică și-a câștigat identitatea, putem aprecia că aceasta nu diferă de universul său literar, ambele împărtășind aceeași stare ludică, aceeași bucurie în găsirea formei și în structurarea tramei. Sunt elementele care îi definesc atât limbajul literar, cât și pe cel vizual. În ambele ipostaze artistul își construiește discursul mizând pe o retorică aparent spontană, care se concentrează pe surprinderea unei stări, a unei întâmplări sau a unui sentiment, îndelung căutat, niciodată întâmplător. „Evadarea din universul scriitorului este o amăgire a mea. În pictura mea se văd obsesiile din literatura mea. Pânzele mele au un substrat de poezie, fatalitate de care nici nu vreau să scap.“ „Ca și poezia, și lucrul cu culorile și lumina îți dă senzația infinitului.“
Lucrările sale se întemeiază pe un desen intenționat naiv, susținut într-o paletă cromatică vie sau cu multe contraste tonale și o pensulație puternic vibrată ce îi servește în mod activ compoziția. Deși mai inhibat în fața pânzei decât a hârtiei, așa cum singur recunoaște: „Avantajul meu în domeniu este că nu am ce uita. Nu mă obsedează sfaturile maestrului și pot sări dintr-o dată la ce vreau să spun. Dezavantajul e că nu sunt niciodată sigur când un tablou e terminat sau nu. Pot picta la infinit o pânză, că niciodată nu mi se pare gata. Asta este și deosebirea dintre pictura și literatura mea.“ Într-un impresionant efort de asumare, el reușește totuși să își însușească și acest limbaj creativ. De fapt, cele două, pictura și literatura sunt conectate genetic în ființa sa, scriitorul alcătuind adevărate imagini a căror „plasticitate“ a fost adesea sesizată de critica literară. Totodată, pictura sa pune în valoare observația fină, atentă, de-a lungul anilor autorul ajungând la un tip de retorică narativă de o fermecătoare plasticitate. Nu cred că avem de-a face cu o convenție sau cu un program, ci, poate, mai curând doar cu acuitatea de a înregistra și a reda într-o manieră incitantă și personală o realitate altfel, comună. Preferința pentru expresivitatea materialității cromatice pune în evidență un anume farmec naiv și nativ totodată într-o structură apropiată percepției populare asupra artei. Este ceea ce surprinde și îi individualizează expresia artistică.
Marin Sorescu a luat în serios această formă de manifestare a sa, încercând și cel mai adesea reușind, cu tenacitatea-i cunoscută, să-i înțeleagă ordinea ascunsă. Inițierea sa în pictură, de care s-a simțit ireversibil atras, a fost făcută în atelierele prietenilor săi pictori din București, din Craiova dar și de pe alte meridiane, unde se bucura să își petreacă timpul ca și în muzeele, galeriile de artă din întreaga lume. Toate aceste eforturi de asimilare erau însă doar un necesar preludiu la nesfârșitele ore din fața șevaletului care, odată cu trecerea anilor, începuse să-i stârnească aproape același magnetism ca și hârtia.
Construindu-și discursul în această încleștare cu un spațiu pe care nu l-a stăpânit, în mod natural, de la bun început, el a reușit performanța să edifice identitatea unui univers vizual ușor recognoscibil și totodată bine ancorat în epoca sa. Dezinhibată, proaspătă, jovială, dar nu lipsită de note dramatice și mai ales sarcastice, arta lui Marin Sorescu este nu doar rodul talentului său nativ, tardiv afirmat, dar și al efortului îndârjit de a-și asuma această nouă dimensiune, care simțea, tot mai mult, că îi aparține.
Acum, la 90 de ani de la nașterea scriitorului și la aproape trei decenii de posteritate, creația sa vizuală conturează portretul unei reușite ce necesită o mai serioasă aplecare, fie măcar și pentru faptul că acest segment va fi greu de eludat din universul complex al creației soresciene.