Se spune că poporul român s-a născut creștin, dar această propoziție are sens metaforic și, dacă rămâne la stadiul de afirmație, este inexactă în planul realității. Poporul român s-a născut pe parcursul a șapte-opt secole, ca toate popoarele romanice și s-a creștinat, în linii mari, la fel ca acestea. Creștinismul s-a răspândit în unele provincii romane din Răsărit, la Roma și în Italia încă din secolul I d. Hr. Dacia nu făcea parte atunci din lumea romană. S-a presupus (și apoi s-a demonstrat) că între militarii și coloniștii civili veniți după anii 100 la nord de Dunărea de Jos erau și creștini criptici. De la aceștia, cuvântul Domnului a proliferat, s-a răspândit, dar, pe toată durata stăpânirii romane (100-275 d. Hr.), timp de șase-șapte generații (socotind o generație la 25-30 de ani), creștinismul a fost o credință ilegală, ascunsă, neacceptată oficial. După Edictul de la Milano (313 d. Hr.), adică după recunoașterea creștinismului între credințele licite, misionarii de la sud de Dunăre au putut trece nestingheriți spre nord, ca să ducă noua credință printre „păgâni“ și să fortifice comunitățile creștine existente. În acest fel, creștinismul exprimat în latinește a cuprins cât mai mulți daco-romani. Când s-a încheiat procesul este greu de spus, dar nu a durat foarte mult. Românii sunt (alături de greci și albanezi) între puținele popoare din zonă care nu au o dată precisă a creștinării lor, fiindcă ei nu s-au creștinat la o dată anume, forțați de un conducător, ca bulgarii, rușii, polonezii, sârbii, croații, ungurii, lituanienii etc. Această creștinare lină, de la om la om, prin convingere, a avut urmări importante privind stabilitatea credinței și a lăsat urme și în limbă.
Astfel, cuvântul „amăgire“, de origine latină, provine, se pare, dintr-o expresie veche, având la bază substantivul latinesc magus (preot păgân), provenit din grecescul magos. Până la un mo ment dat, spre finalul Antichității și începuturile lumii medievale (prin anii 400-600, d. Hr.), termenul respectiv trebuie să fi fost admagire, formă din care se poate deduce mai ușor originea, aflată în expresia ad magos ire, adică „a merge la magi“. Cred că, prin secolele al IV-lea – al VI-lea, când mai erau destui traco (daco)-romani, care nu primiseră încă învățătura creștină de la preoții rânduiți și continuau să meargă la vechii „magi“, acești „rătăciți“ erau ostracizați sau condamnați, după cum unii vor fi fost priviți cu înțelegere și compasiune. Ei erau niște „amăgiți“, atrași pe căi greșite de către servitorii cultelor considerate acum „păgâne“.
Important este și regio nalismul „merinde“, folosit în Transilvania, Moldova și în alte regiuni, devenit tot mai mult arhaic și înlocuit cu nelipsitul „sendviș“, preluat din engleza la modă. Merindea era prânzul intermediar între amiază și seară, hrană rece, alimente, gustare luată la drum sau când nu te aflai acasă. Termenul este moștenit din limba latină și prezent în mai multe limbi romanice. Din românește, în Transilvania și în arii vecine sau apropiate acesteia, termenul merinde a trecut în ungurește (meringya), în ucraineană, în graiul rutean (merinde), și în slovacă1 (merenda). Din păcate, acest frumos cuvânt românesc moștenit din latină iese tot mai mult din uz și devine tot mai puțin cunoscut. Vechimea termenului în românește este arătată și de pătrunderea sa în alte limbi, proces care cere timp îndelungat. Fiind cuvânt latin, el nu putea trece la popoarele neromanice decât din limba română, singura moștenitoare de la Dunăre, de la Carpați și din Balcani a latinei.
un alt substantiv interesant este „ne mernic“, cu sens de „neisprăvit“, „nevolnic“, „om de nimic“. În trecut, el semnifica „străin“, „pribeag“, „pripășit“. Termenul se referă la vremea destrămării comunităților rurale închise (obștilor), când nu se mai respecta întocmai endogamia, adică luarea soților și soțiilor din interiorul acelorași sate. Fata care-și alegea soțul din afară și nu se muta la bărbat, aducea în comunitate un „nemernic“, adică unul care „nimerise“ în comunitate și nu prea avea ce căuta acolo. De regulă, acesta era privit cu ochi critic, ca unul care „se măritase“ în loc să se însoare, adică în loc să-și ducă soția la casa lui. El era omul care ve nise să tulbure ordinea stabilită și să ia din averea comunității. Astfel de lucruri se petreceau în Evul Mediu, probabil la ceva timp după retragerea aureliană și venirea migratorilor. Lingviștii spun că în Evul Mediu verbul era „a nemeri“ și că el ar fi de origine slavă. Se poate. Nu am, deocamdată, argumente împotrivă, dar le caut. Alt termen similar este „stânjenirea“, alături de verbul „a stânjeni“. Inițial, substan tivul și verbul se refereau la măsurătoare. Stânjenul era o unitate de măsură pentru lungime, cu valoarea de circa doi metri. Sensul de acum vine tot din satele de odinioară, neobișnuite cu măsurătorile. Românii (străromânii), în vechime (în Evul Mediu timpuriu), nu măsurau pământul și nu puneau haturi. Pământul era al tuturor și se împărțea în funii, bătrâni sau sorți, în mod aleatoriu, an de an, în funcție de mar ginile sale naturale (ape, văi, râpi, culmi de dealuri etc.). Numele de „funie“ arată forma alungită (din deal sau munte până în vale), numele de „bătrân“ arată vechimea, iar cel de „soartă“ arată că bucățile de lucrat pentru fiecare cap de familie se trăgeau la sorți. Muncile câmpului se derulau în comun, de la porni rea araturilor (plugurilor) până la culesul roadelor și rânduitul lor pentru iarnă. Cu vremea, a apărut nevoia măsurării (adusă de slavi?), fapt care a jenat vechea ordine și vechea regulă. Măsurarea a devenit sinonimă cu tulburarea, cu deranjarea comunității, adică ea a stânjenit o veche stare de lucruri. Despre „nemernic“ și despre „stânjenire“ vorbește frumos și documentat P. P. Panaitescu, în timpurile grele, când a scris (obligat de împrejurări) despre „obștea țărănească“ la românii cei de demult.
Termenul „bărbat“ vine dintr-o latinitate timpurie, ca și cuvântul „om“. „Omul“ este clar derivat din homo, -inis, de unde s-a întins în toate limbile romanice. Peste tot, „om“ a ajuns să însemne și „bărbat“: uomo în italiană, homme în franceză, hombre în spaniolă etc. Nici româna nu face excepție. Se zicea adesea „omul meu“, cu sensul de bărbatul meu sau se mai zicea „un om și o muiere“. De unde gluma misogină și târzie că, la unele popoare, femeia nu era om. Și totuși, noi avem și „bărbat“, care vine tot din latină și care înseamnă „cu barbă“. „Bărbatul“, spre deosebire de „om“ (care înseamnă și ființă umană în general), se referă exclusiv la ființele umane de sex masculin. De ce și cum? Se pare că românii, izolați de latinitatea occidentală și de civilizație, au fost cei din urmă care s-au bărbierit. Rasul bărbii nu era o operațiune așa de simplă cum pare astăzi și presupunea niște instrumente speciale. Tăierea bărbii crescute nu era, însă, prea complicată. De aceea, bărbații români, chiar dacă-și scurtau din timp în timp părul feței, au rămas mereu, într-o formă sau alta, cu barbă până târziu, încât caracteristica lor de bază era barba. Și acest cuvânt a trecut la unele popoare și grupuri vecine, precum maghiarii. În secolul al XIV-lea, numele tradus în maghiară al satului și cnezatul hațegan Râu Bărbat era, în text latin, Borbatviz. Se poate presupune că notarul ungur nu știa ce înseamnă „bărbat“ și a lăsat cuvântul ca atare, dar găsim acest cuvânt și în texte maghiare ca substantiv comun în Transilvania, cu sensul din românește. Pe de altă parte, dacă același scrib s-a interesat ce înseamnă „râu“ și l-a tradus cu „apă“ (viz), este puțin probabil să nu fi cunoscut sensul lui „bărbat“.
M-a tulburat demult cuvântul „amintire“, cu sunet latin, dar greu de descifrat. Amintirea este în italiană ricordo, în franceză souvenir, în spaniolă recuerdo etc. În dicționare nu sunt mari încercări de descifrare a originii substantivului (a familiei de cuvinte), iar ideea că ar veni de la un presupus alteramente, derivat la rândul lui din alius, -a, -um + mentem, nu-mi inspiră încredere. De la alteramente până la amintire este cale lungă și aproape inexplicabilă. Mă întreb dacă „amintire“ nu vine de la trei cuvinte latinești, ca și „amăgire“, anume ad mente ire, tradus literal „a merge la minte“. Cine știe dacă, în latina populară vorbită în Dacia, nu se folosea această locuțiune pentru aducerea a ceva în memorie: a merge, a te duce, a te întoarce sau a căuta în minte. Din prepoziția ad a căzut ușor consoana, cum s-a întâmplat în multe cuvinte vechi și noi (exemplu: „advocat“ a devenit repede la noi „avocat“, mai ușor de pronunțat). Acuzativului singular mentem i-a zburat ușor tot consoana finală și a rămas mente (ca în majoritatea cazurilor similare), căci de aici avem românescul „minte“. Iar ire, infinitivul prezent al verbului latinesc „a merge“, „a se duce“ (io, ire, ivi, itum), a rămas, cine știe prin ce minune! Așa că, din admentemire s-a trecut la amenteire, de unde nu a fost decât un pas până la „amintire“. Sună mai bine o origine din „a merge la minte“ decât din „altă minte“. Dar, în etimologie, nimic nu este sigur sută la sută. Când ți-e lumea mai dragă, apare câte o excepție care nu confirmă regula.
„A învăța“ este un verb unic, latin ca sorginte și prezent, dintre toate limbile romanice, doar în limba română. În franceză se zice apprendre, în italiană imparare, în spaniolă aprender etc. În latinește, „a învăța pe altul“ se zice doceo, -ere, iar „a învăța tu însuți“ se zice disco, -ere. Avem în românește compuși ai acestor verbe („docent“, „discipol“ etc.), dar este vorba de neologisme și nu de moșteniri organice. Mai există și verbul „a studia“, prezent peste tot în limbile romanice din latină, dar în românește acest verb este tot un neologism. Cum a ajuns verbul „a învăța“ în forma de azi și de unde vine? Se crede că „a învăța“ a fost moștenit din latina târzie, populară și creștină, unde ar fi existat vocabula invitiare. Ea s-a format din prepoziția in, devenită în românește „în“ și verbul vitio, vitiare. Vitio (să zicem că s-ar traduce pe românește „eu viciez“) însemna în latina clasică „a strica“, „a deteriora“, „a înrăutăți“, „a corupe“, „a afecta“, „a distruge“, „a vătăma“, „a deforma“, „a uza“, „a eroda“, „a perverti“, „a falsifica“, „a dezonora“, „a seduce“, „a ultragia“, „a atenta la onoarea/pudoarea unei femei“, „a agresa o femeie“ etc. Chiar și sensurile „vicierii“ de astăzi sunt foarte multe. Verbul vitio are ca pandant substantivul vitium, pe românește „viciu“, adică „defect“ sau „cusur“ (al trupului, al minții și al sufletului), „diformitate“, „imperfecțiune“, „vătămare“, „greșeală“, „tară“, „vină“, „exces“, „depravare“, „păcat“, „reproș“, „ceva demn de blamat“, „injurie“, „ocară“, „lucru rău făcut“, „atentat la pudoare“. „Viciu“ este, în română, un neologism, împrumutat, probabil din franceză (vice) sau chiar din latină (vitium). Să nu uităm că românii (unii) învățau latină din secolul al XVIII-lea, iar franceză din secolul al XIX-lea încoace și luau des cuvinte și expresii din aceste limbi, aproape cum luăm noi acum din engleză. Chestiunea interesantă este că în latină, prepoziția in adăugată la vitiare dădea sensuri foarte îndepărtate de ceea ce avem în românește: „a se nărăvi“, „a căpăta un obicei prost“, „a se deda la rele“ etc. Româna este singura limbă neolatină în care invitiare a suferit această mare transformare de sens, dând verbul „a învăța“, cu infinitivul lung „învățare“, ceea ce însemna inițial „a nu a se deda la vicii“, „a se îndrepta“, „a îndrepta greșeala“. Prin „învățare“, românii au învins „viciul“ neștiinței, au combătut ignoranța, s-au luminat cu harul științei de carte, dar și cu lumina cunoașterii în general. În limba noastră, mai există cazuri în care prepoziția „în“ arată înstăpânirea asupra a ceva, învingerea câte unui rău. Așa sunt „a încăleca“ (omul învinge calul nărăvaș și stăpânește astfel calea), „a încercui“ (a învinge inamicul prin blocarea sa), „a învălui“ (a stăpâni valul spre binele tău, dar și a fi copleșit de valuri/treburi) etc. „Învățarea“ a fost la noi înfrângerea răului, a viciului. Neștiința era socotită, de demult încă, un mare viciu. În concluzie, se vede că vechiul (și presupusul) invitiare a fost modelat în spiritul poporului nostru și că, dintr-un verb al viciului și al pervertirii (deformării) naturii umane, a devenit un verb al îndreptării minții. De altminteri, deși școli publice în adevăratul sens al cuvântului am avut târziu, de învățat s-a învățat mereu la noi, din epoca romană încoace. De aceea, pe lângă „a învăța“, avem în limba română „a scrie“, „carte“, „scriptură“, din latinește, dar și „a citi“, „buche“, „răboj“ din slavă, unele fiind chiar din perioada conviețuirii daco-romanilor și românilor timpurii cu migratorii slavi (după secolul al V-lea) și nu numai din Evul Mediu (când limba bisericii, a cancelariilor și a culturii era slavona).
Revin la „amăgire“ și la „amintire“. Dacă ceea ce propun, pe urmele unor lingviști și a istoricului Șerban Papacostea (vreau să zic dacă „amăgire“ vine din mergerea la magi a unor rătăciți, care nu ascultau deocamdată cuvântul Domnului) este corect, atunci mă ispitește și „amorțire“. Amorțirea poate să fie comparată cu un fel de moarte sau cu o stare care premerge morții: ad mortem ire. Astfel, din aceste trei cuvinte, care înseamnă „a merge la/spre moarte“, corecte în latina clasică, s-ar fi putut ajunge la ad morte ire (cade consoana finală „m“, de la acuzativ singular), apoi a mort ire (cad și „d“ din ad și „e“ din morte) și, în fine, „amorțire“. Va fi fost „amorțirea“ vreodată „admorțire“? Nu cred să existe vreo mărturie în acest sens, fiindcă și dacă a fost așa, în timpurile când a fost nu se scria în românește. Asemenea evoluții lingvistice există, dar nu toate cuvintele similare ca formă au aceeași evoluție. Deocamdată, este sigur că „amăgire“, „amintire“ și „amorțire“ provin în română din latină. Despre „amorțire“ se zice că ar proveni dintr-o presupusă formă din latina târzie, anume admortire, ajunsă ulterior ammortire. Sunt toate presupuneri, fiindcă transformările din limbă sunt tacite și aproape imperceptibile.
Cuvintele sunt ca banii (ar fi spus mitropolitul Simion Ștefan), fiindcă acelea sunt bune care circulă peste tot și pe care le înțeleg toți. Dar sunt și cuvinte ascunse, care au fost și s-au dus ori s-au ascuns în alte cuvinte. Ele trebuie dezghiocate ca să rodească din seva rădăcinilor lor. Este bine și frumos să știm și cuvintele vechi, așa cum este bine și frumos să ne cunoaștem moșii.
_______
1 În slovacă se găsește și cuvântul românesc „brânză” (brindza), moștenit din substratul traco-dacic și preluat de la păstorii români ajunși cu turmele lor până în Carpații Nordici, departe de vatră.