E dat acestui vast norod de poeți și poeme din perioada redescoperirii esteticului – numesc aici anii 1960 – o anumită împărțire în general tacit acceptată, între poeții „oficiali“ (cam fără nicio legătură cu propaganda timpului, firește), reprezentanți a ceea ce s-a numit de la un punct încoace neomodernism („reacomodarea cu limbajele estetice, metaforice, simbolice, în forme ingenui, după care traseul către încifrare și către abstracționismul extrem a fost parcurs foarte rapid, ca-ntr-un replay accelerat“ – citez din teoreticianul conceptului, Ion Bogdan Lefter) – și poeții „subterani“, care s-au manifestat în epocă mai discret, poate chiar periferic, dar și într-o descendență nonlivrescă, directă, cu grupările interbelice de avangardă.
Astfel, dintre noii scriitori, descoperiți/ încurajați de Miron Radu Paraschivescu la Povestea vorbii, legendarul supliment al Ramurilor (aprilie-noiembrie 1966), un loc special este al cuplului poetic Nora Iuga și George Aliman (Almosnino).
Vina nu e a mea este primul volum al Norei Iuga, ce apare în 1968, cu o prefață de M.R.P., în care vorbește despre „emoția reconstruită“: „în acord cu epoca ei, Nora Iuga scrie într-o poetică modernă, din care nici nu s-ar putea să lipsească ecourile salutare ale suprarealismului […] în afară de câteva momente excepționale, în poezia unui Virgil Teodorescu sau Gellu Naum, nu am întâlnit în țara noastră urmele vreunei corespondențe rimbauldiene“.
Un portret atent al lui M.R.P. și al grupului oniric în 1966 a publicat Anaïs Nersesian în 2018, în volumul de amintiri Însemnări din goana timpului. Colegă la Biblioteca Națională cu Nora Iuga, Nersesian primește o invitație telefonică la un moment dat, ducându-se în locuința lui M.R.P. din blocul Aro: „Îmi deschide un tânăr brunet și rotofei cu numele Vintilă Ivănceanu. În spatele lui se ițește Dumitru Țepeneag care rânjește malițios și își strâmbă coloana vertebrală schițând o posibilă reverență. M.R.P. mă întâmpină amabil și declară că Țepeneag, Ivănceanu și cu mine aparținem noii generații care face praf falsele convenții și armonizează fabulosul cu realitatea în viziunea unui nou suprarealism“. Trebuie amintiți, din acest grup eclectic, ce va deveni în istoriile literare „grupul oniric“, Leonid Dimov – de fapt, unul dintre fondatori – sau Virgil Mazilescu, autori la Povestea vorbii; dar și, dincolo de marginile grupului oniric, Sebastian Reichmann sau Valeriu Oișteanu. Este o imagine mișcată a începuturilor Norei Iuga, cu autori care vor evolua în direcții diferite.
Influența pe care a avut-o Miron Radu Paraschivescu, acest veritabil „scouter“ al literaturii române de la jumătatea secolului trecut, se vede și din evocarea tandră pe care poeta i-o face în mai multe rânduri, iar mizele sunt conturate adesea în stil suprarealist sau general avangardist – nu doar pentru că Nora Iuga face parte din acest cerc de scriitori – dar și pentru că Nora Iuga nu poate fi foarte ușor fixată prin întrebări sau alte elemente stilistice; suprarealismul „pe cont propriu“ pe care îl parcurge Nora Iuga îi apropie versurile de alți experimentatori ai epocii, fără a se lăsa aservită unei anumite estetici; nu întâmplător pot fi amintite deambulări în compania lui Constantin (Dinu) Abăluță, Daniel Turcea, George (Nino) Almosnino – poeți care și-au creat o voce proprie, disjunsă de poeticile de grup.
Construindu-și cu fiecare volum propriul personaj, de la debut la prozele din Săpunul lui Leopold Bloom (2007), Hai să furăm pepeni (2009) sau Lebăda cu două intrări (2016), Nora Iuga ajunge acum la Titan, apartamentul 290 (2025), provocator subintitulat „jurnal neterminat“, unde sunt precizate principalele trăsături, grupate în jurul luptei pentru identitate – un pariu artistic dintotdeauna.
Lămuritor era și precedentul volum, semnat alături de poeta Angela Baciu, De la Toulouse-Lautrec în port la Rotterdam. Interviuri cu Nora Iuga 2014-2024, unde există un bilanț al ultimilor zece ani: zece volume de poezie, două de proză, unul de interviuri, două spectacole de teatru, o traducere, mai multe antologii – și lista nu este chiar exhaustivă. Din această listă, câteva, trei, dacă am numărat exact, sunt realizate în colaborare cu intervievatoarea de astăzi, nora Norei Iuga; subiectul principal nu este așadar opera Norei Iuga, ci mai degrabă poezia și felul în care lumea din jur poate fi poetizată. În primul rând, prin șoc, iar replicile poetei ce răspunde întrebărilor pot fi clasificate în mai multe tipuri de șoc: cel pur, lingvistic, așa cum produce sintagma „porc Pasteur“ și explicația despre un tip de carne exsangvinat (pentru că sângele ar fi utilizat în exprimente de laborator); șocul de nivel secund, al locului sau al întâmplării, precum deambulările de plăcere prin cimitir sau drumul de la București la Sibiu cu trenul militar german în Al Doilea Război Mondial (de altminteri, un interviu se desfășoară într-un tren românesc de noapte). Unele din aceste teme – situații sunt reluate și în Titan…, precum motivul copilului în „port la Amsterdam sau Rotterdam, nu… nu mai țin minte“.
A fi împreună și a fi separat este și o poetică a Norei Iuga, care poate explica, într-o oarecare măsură, titlul alcătuit pe vechiul motiv al clipei invocate să mai rămână – momentul în care iese de la un film Toulouse-Lautrec împreună cu fiul Tiberiu, iar seara ninge ca în povești peste București, respectiv momentul în care Nora era acum copilul ce auzea, alături de mama sa, sirenele din portul Rotterdam, sunete ce i se par ale unui animal nemaiîntâlnit. Ar fi, așadar, vorba (și) despre mamă sau maternitate, despre ipostaze ale feminității poeziei, iar diferența de vârstă (inevitabil ajungem și la acest aspect) dintre Angela Baciu și Nora Iuga translează ceva din fizionomia titlului: „Angela se teme că am uitat să scriu, face poze și îmi datează meticuloasă scrisorile și jurnalul“, se poate citi în Titan, apartamentul 290. Sau, tot aici, invocarea celor de dinainte, un cunoscut laitmotiv: „Vedeți, vedeți cum mă bântuie bunicile mele, străbunele mele… uneori vin singure, alteori însoțite de bunicii mei“.
Personajul din jurnal, obsesiile, transformările lui se translează și în poezie, așa cum o poate dovedi subtitlul de tip diaristic al volumului Șopârla din groapa comună (2024): „poeme scrise în perioada 1 octombrie 2023 – 1 mai 2024“; și aici, în aceste versuri cu un mai pronunțat caracter parodic („în dulcele stil popular“ se numește un ciclu, o trimitere către dimensiunea „oficială“ a poeziei), se vede felul în care o poetică în general considerată „secundară“ în arhondologiile vremii își joacă tocmai această clasificare, propriul rol.
Pe de altă parte, calitatea de personaj este confirmată extrinsec. În re centul volum memorialistic Meserii nerecomandate femeilor de Gabriela Adameșteanu apare o altă Nora Iuga, văzută de această dată „din exterior“. În primul rând, evocând aceeași ani ’60 ai Povestei vorbii – Gabriela Adameșteanu portretizează „o excepțională profesoară de creative writing“, „nonconformistă din cap până în picioare“. Cu modestie, Gabriela Adameșteanu vorbește despre o „școală“ Nora Iuga în literatura noastră de la finele secolului trecut și începutul celui actual: „poate am fost prima studentă dintr-un șir – Mariana Marin, Adela Greceanu și multe altele care au avut șansa s-o întâlnească în preajma debutului“, afirmă autoarea Dimineții pierdute.
Îndeobște prilej pentru ecarturi și diseminări, scrierile de tip memorialistic pot urmări felul în care se formează un personaj – pe de o parte, în interiorul textului memorialistic – pe de altă parte, în literatura ce funcționează referențial în acest tip de texte: „Când, peste decenii, Nora mi-a dăruit cu un zâmbet ambiguu un exemplar din cartea ei Sexagenara și tânărul, în care, alături de obsesia erotică, apare și cea a unei prietenii pierdute, mi-a spus că, amestecându-mă cu Herta Müller (nu era, la data aceea, premianta Nobel și nici relația dintre ele nu se răcise), mă folosise ca prototip pentru un personaj“.
Scenariile poetice ale autoarei Inimii ca un pumn de boxeur pleacă de la un cadru familiar sau de-a dreptul familial – masa de bucătărie, masa de lucru, prezența fiului (Tiberiu), amintirea iubirii lui George Almosnino – care evoluează aleatoriu în cărțile sale, contribuind la repovestirea propriei vieți, la rescrierea, permanentă, a propriului personaj – de fapt, e cazul să o recunoaștem, tot ce contează pentru un scriitor și o scriitură, pentru o poveste a vorbei.