Textul italian la care voi face referire mai jos se numește „Informație despre condițiile și calitatea Regatului Ungariei, ca și despre membrii ținând de acesta și despre hotarele sale, ca și, în anumite părți, despre condițiile și calitățile vecinilor săi mărginiți cu zisul regat, voi declara după puterea mea, după suficiența mea puțină și slabă, ceea ce îmi pare a putea să declar cu adevăr, din practica și noutățile pe care le am din acele părți“ (Informacion de le conditioni e qualita del Regno d’Ongaria, como etiam de/ le membra aspetante a quello, e de suo confini, etiam qualche parte de le conditioni/ e qualita de suoi vicini confinanti al ditto Regno, dechiariro iusto el mio potere,/ segondo la mia pocha e debile suficientia, quando mi par potere con verita dechiari/re per la praticha et noticia ho de quelle parte). Acest text, aflat în original la Milano (Biblioteca Trivulziana, Codice no. 1458, Scaff<a>le no. 85, Palch<et>to no. 6.), cuprinde probabil cea mai cunoscută „Descriere“ a Ungariei din perioada familiei de Hunedoara, o Ungarie care, sub regele Matia Corvin (1458-1490), nu a dus lipsă de „rapoarte de sinteză“ contemporane. În acest context, pomenesc drept exemple două Descrieri din anii 1470 (c. 1472 și 1476), ambele păstrate la Milano și publicate de Alfio Rosario Natale (1962) și, respectiv, de Péter E. Kovács (2005). Din perspectivă ro mânească, cel care a făcut cunoscută această „Descriere“ în circuitul istoriografic a fost ), cu Istoria sa a Ungariei și a țărilor vecine. Prin ea, Engel a încetățenit „teoria imigraționistă“, în replică la drepturile românilor cerute prin Supplex Libellus Vala chorum Transsilvaniae (1791-1792). Din pers pectivă maghiară, de dinaintea încheierii Dualismului austro-ungar de la 1867, „Descrierea“ de acum reprezenta un însemn al măreției Ungariei sub Matia și implicit al decăderii acesteia sub nedoriții săi urmași Jagielloni, Vladislav al II-lea și Ludovic al II-lea. S-a spus că cei doi regi, tată și fiu, au deschis calea spre „dezastrul“ de la 1526. Din pers pec tivă științifică, ana liza „elementelor ro mânești“ („valahe“, după numele dat pe atunci românilor de către străini) poate fi de natură a explica măcar o parte din „dilemele maghiare“, medievale și moderne, care l-au opus pe „agresivul“ Matia Corvin „blajinului“ Vladislav al II-lea Jagiello. Despre Matia, autorul scrie, între altele: „Un mare dezavantaj al acestui rege este pentru că fiind descins din Iancu, care nu era nobil ungur, ci român, de neam nu prea ales […]“ (Un gran contrario di guesto rè è perchè, essendo lui disceso da Janus, il quale non era Ungaro nobile, ma Vallaco, non di troppo gentil parentella […] (Acte și fragmente, III (1899), p. 37). Ne situăm într-o perioadă de la finele Evului Mediu, când etnicitatea, indiferent dacă numim grupurile care o reprezintă „națiuni medievale“ sau nu, iese uneori în prim-plan.
Mica mea analiză nu privește de această dată conținutul textului, ci forma sa. Dar forma aceasta ne îndreaptă tot spre etnicitate, spre grupurile etnice, în definirea cărora limbile joacă adesea rolul cel mai important. Am fost surprins de aspectul unor cuvinte și expresii similare sau identice cu cele din limba română (arhaică și contemporană) și care nu mai există în italiana de astăzi așa cum erau la 1500. Limba italiană a evoluat în ultima jumătate de mileniu în Occident, în vecinătatea celorlalte limbi romanice și s-a modernizat odată cu acestea. Limba română este singura mare limbă romanică izolată de restul latinității, de restul limbilor neolatine și care a păstrat forme arhaice moștenite din limba latină, forme mai rezistente la schimbare decât cele ale limbilor surori din aria occidentală. Câteva exemple din textul-martor menționat vor fi edificatoare.
„El regno… e de longecia mia cento“ = „Regatul … este de lungime o mie o sută [de mile]“. Numeralul cardinal „mie“ era în italiană atunci (și în graiul venețian) „mia“ sau „,mie“, ca-n românește. Azi este „mille“. Numele maghiarilor este „Hongari“, iar al țării este „Hongaria“, ca-n românește: unguri și Ungaria. Azi numele respective sunt „Ungheresi“ și „Ungheria“. Numele italienilor este, de regulă, „Italiani“, dar și „Taliani“ („Sono mia 380 in 400 taliani“, adică „Sunt o mie 380 înspre 400 [mile] italiene“). În româna veche, se zicea tot „taliani“ sau „talieni“. La Sadoveanu, în Baltagul, un toponim este „Crucea Talienilor“. Cuvântul „milă“ este în românește neologism, dar în italiana veche exista ca „mia“/ „mie“, fiind scris și pronunțat la fel ca numeralul „mie“. „Ma el monte non n’e ne sterile …“ = „Dar muntele nu e nici steril …“ Substantivul „munte“/ „monte“ este azi în italiană „montagna“, în timp ce pe atunci era aproape ca-n română. „Certi coleti non tropo aspri“ = „Anumite coline mici nu prea aspre“. Azi, pentru „aspru“ se folosește în italiană „ruvido“, pe atunci încă se uzita numai „aspro“. „E habitato de Zingani“ = „Este locuit de țigani“. Numele romilor în italiana de atunci era mai apropiat de numele românesc, cu „n“ și nu cu r“ (Zingari), ca astăzi. Substantivul plural „oameni“ era „homeni“, mai apropiat de limba română. Azi este „uomini“, cu „u“ inițial și cu „i“ în silaba „mi“. Pe atunci, pronunția era „omeni“, aproape ca-n română. „Terra Transilvana, de quale se tragie el sale“ = „Țara Transilvană, din care se (ex)trage sarea“. Azi s-ar zice „viene estratto el sale“. „Popoli animosi“ înseamnă „popoare inimoase“, azi ar fi „popoli coraggiosi“, cu aceeași asemănare izbitoare între italiană și română. Este atestat acum, la circa 1500, numele de „Terra Silvana“ – tradus ar fi „Țara Silvaniei“ – despre care se credea că este o creație livrescă și modernă (recentă). „E chore nel Danubio“ = „Și cură în Dunăre“. Azi s-ar spune „scorre nel Danubio“, iar în românește, „se varsă în Dunăre“. Pe la 1600 spre 1700, Stolnicul Cantacuzino zice despre români: „De la un loc au izvorât și cură.“ În ambele limbi, pe la 1500-1600, apele și oamenii „cură“ sau „coră“. „Fio che fo del Re de Boemia“ = „Fiu ce fu al regelui Boemiei“. Azi ar fi fost „figlio che era stato del Re de Boemia“. „La dona fosse dada al re Sigismondo“ = „Doamna/ femeia fuse dată regelui Sigismund“. Forma verbală „fosse dada“ este aproape ca-n românește: „Li fu dato el Regno e la dona nelle suo man“ = „Îi fu dat regatul și doamna în mâna sa.“ „Principali inimici“ ar fi pe românește „principali inamici“. Azi se zice în italiană „nemici“, fără „i“ inițial și cu „e“ în loc de „i“. Și în româna livrescă s-a zis un timp „inimici“, ca-n italiană și ca-n modelul etimologic latin. Forma este folosită și de Eminescu, în „Epigonii“, de exemplu: „Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic“. „Pervene e stete“ = „parveni și stete“. Avem aici perfectul simplu arhaic al verbului „a sta“ (adică „stete“), înlocuit azi cu „stătu“. „A parveni“ are aici sensul primar, adică „a ajunge la“. „Ofessa che gli fusse sta fata a lui“ = „Ofensa care-i fusese făcută lui“. Este vorba iarăși despre o expresie italiană arhaică. Forma „gli fusse fata“ este ca-n românește: „îi fuse făcută“. „E lui promise“ = Și el promise“. „Da poi“ = „apoi“, „d-apăi“, „d-apoi“. Formele arhaice și regionale românești sunt identice cu „da poi“. „La sua dona rimase gravida“ = „Doamna sa rămase gravidă“. Este o exprimare arhaică în italiană, dar similară cu forma românească. Azi, pentru gravidă, se zice „incinta“ („însărcinată“, „grea“). Fiul se zicea „fiol“, aproape ca-n românește, articulat cu articol hotărât enclitic (fiul): „Ladislao, fiol de Ianus“, adică „Ladislau, fiul lui Ianoș“. „La dona li dete nele man“ = „Doamna îi dete în mâni“. Este perfectul simplu românesc arhaic regional: „el/ ea dete“ în loc de „el/ ea dădu“. „Ambasadori al Re de Francia“ = „Ambasadori la regele Franței“. Azi, în italiană, se zice „ambasciatori“. „Fece pace cum tuti i baroni“ = „Făcu pace cu toți baronii“. „Era in periculo de morte“ = „Era în pericol de moarte“. Azi se zice mai frecvent „Era in pericolo di vita“. În loc de „de“ (ca în românește), se pune „di“; în loc de „periculo“, se zice azi „pericolo“. „Tanto tempo stete in podere di Boemi“ = „Atâta timp stete în puterea boemilor“. „Fu conduta la ditta fia del Re“ = „Fu condusă dzisa fiică a regelui“. „Fia“ pentru „fiică“ este substantiv prezent și în română, rămas în exprimarea colocvială și regională: „Fie-sa“ în loc de „fiica sa“. Verbul „a zice“ era în timpul cronicarilor (secolul al XVII-lea) „a dzice“. „Re di Boemia gli dete ogni favor“ = „Regele Boemiei îi dete toată favoarea“. Verbele „a da“ și „a sta“ formează, în italiană și română, perfectul simplu al indicativului prin reduplicarea temei prezentului, moștenind ambele perfectul arhaic, neregulat, din limba latină: de la „do“, vine „dedi“, iar de la „sto“, vine „steti“. Forma „dete“ din text e identică cu cea din română (față de „diede“ din italiana standard).
„Suo contrarij voiandose prevalere contra lui“ = „Contrarii lui, voindu-se a prevala contra lui“. Forma gerunziului verbului „a voi“ este aproape identică în cele două limbi. „Esser cunduti in locho…“ = „A fi conduși în locul…“. Substantivul „loc“, moștenit în ambele limbi din latinește, era încă în secolele al XV-lea – al XVI-lea ca în română, „loco“, urmând să devină în italiana literară „luogo“. În text, cele două forme se folosesc alternativ. „Do arzipischopi“ = „doi arhiepiscopi“; se folosește alternativ cu „arzivescovi“, formă care avea să rămână („arcivescovi“). „Se ritrase cum le sue zente“ = „Se retrase cu gințile sale/ oamenii săi“. „Naque nel 1436, de statura piu che mediochre“ = „Se născu în 1436, de statură mai mult decât mijlocie.“
Multe nume proprii sunt date după pronunția ungară, ca de exemplu Ianus de Hunyad. Ianus vine de la Janos. Siaros este Saros; Sebino este Szeben, adică Sibiu; Giorgin este Görgény, adică Gheorgheni etc.
Astăzi se cunosc șase copii (variante) ale descrierii. Textul a fost redactat în dialect venețian. În acest sens, se remarcă: (1) folosirea lui „z“ în loc de „g“ și „c“ (de pildă: zente versus gente, zitade vs citade, zorno vs giorno, arzenti vs argenti; (2) utilizarea lui „x“ în loc de „s“ și „t“ și chiar „z“ (în special: spexa vs spesa, Venexia vs Venetia/ Venezia); (3) ocolirea consoanelor duble (de exemplu: vale vs valle, cale vs calle). Din acest motiv, nu trebuie să surprindă denumirea – altminteri eronată – de Landus dată textului de către Johann Christian Engel (1798). El a presupus că descrierea i s-ar fi datorat arhiepiscopului Cretei, venețianul Girolamo Lando, trimisul Papei Pius al II-lea în Europa Centrală (1460).
Textul acesta martor de pe la 1500, scris de un intelectual, arată stadiul la care ajunsese limba italiană scrisă din regiunea Veneției. Dante, pe la 1300, scrisese De vulgari eloquentia, în care sublinia virtuțile limbii vorbite (volgare). Filologii italieni de mare erudiție – umaniștii – au transformat cu succes acest „volgare“ într-o limbă literară standard, de valoare egală cu latina. Dar ea s-a impus greu. Încă nu era uzitată de toți pe la 1500, dar procesul acesta, având în centru graiul toscan, era pe cale de a se face. Se alcătuiau mereu pledoarii pentru limba literară standard, necesară bunei înțelegeri între toți italienii. Limba română literară își forma rădăcinile tot atunci, prin tipăriturile Diaconului Coresi de la Brașov, care aveau să circule și să impună ca model graiul din nordul Munteniei și sudul Transilvaniei. Încă de la cronicari încoace s-au semnalat asemănările izbitoare între română și italiană. Au făcut-o și primii călători italieni prin Țările Române. Aceia dintre ei care erau bine instruiți (teologi, scriitori, diplomați, artiști) arătau că româna este, ca și italiana, o latină „coruptă“, pe când cei mai puțin instruiți (militari, negustori, aventurieri) credeau că româna este o italiană „coruptă“.
Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), primul președinte al Academiei Române, mai exact al Societății Literare Române (1867-1870), a elaborat lucrarea Paralelism între dialectele român și italian și a propus pentru limba română un sistem ortografic italienizant, neacceptat atunci, dar primit în parte mai târziu, sub forma modelului fonetic și nu etimologic (cum propuseseră emulii Școlii Ardelene). Acest paralelism și raporturile dintre limba italiană și limba română, tratate pe larg de Heliade Rădulescu, au fost apoi analizate și de alți specialiști. Dar Heliade a rămas un model și a susținut chiar că româna era un dialect al limbii italiene. El pledează mai întâi pentru simplificarea, apoi pentru abolirea totală a alfabetului chirilic (timp de câteva decenii se folosise un alfabet chirilic-latin, numit „de tranziție“) și pentru eliminarea din limbaj a elementelor nelatine. Acestea trebuiau înlocuite, în viziunea filologului Heliade Rădulescu, cu echivalentul lor în italiană. Heliade propune o ortografie românească inspirată parțial din italiană și parțial influențată de principiile etimologice ale Școlii Ardelene, pretinzând o italienizare lexicală masivă, cu crearea unei limbi italo-române. În lucrarea pomenită, autorul evidențiază un număr mare de neologisme, în parte italiene, care servesc la demonstrarea modului în care, într-o perioadă în care influența culturii franceze era puternică, limba italiană a servit ca model și a exercitat o influență mare asupra limbii și culturii române. El a dat o listă a unor cuvinte împrumutate din italiană pentru care limba română nu avea echivalent (afabil, adorabil, colosal, implacabil, inefabil, inert, pervers, suav, venerabil etc.). Totuși, când a argumentat că italiana și româna nu sunt limbi diferite, ci dialecte derivate din latină și când a susținut un fel de limbă româno-italiană, cu necesitatea înlocuirii cuvintelor românești cu unele italiene socotite „superioare“, a stârnit critica mai multor scriitori și savanți literari, printre care și Mihai Eminescu.
Româna este, dintre toate limbile romanice, cea mai apropiată de italiană. Structura gramaticală păstrează declinările latine ale genitivului și dativului feminin singular, vocativului, genului neutru. Cele patru conjugări din latină au trecut toate în românește cu aproape același tip de flexiune. Un factor facilitator în dobândirea limbii italiene de către români este similitudinea dintre sistemele fonetice. Ortografia ambelor limbi are o corespondență bună între foneme și grafeme și folosește sisteme similare pentru a reprezenta sunete identice, printre care se află: „ce“, „ci“, „che“, „chi“, „ge“, „gi“, „ghe“, „ghi“. Este firesc să presupunem că, în trecut, asemănările dintre italiană și română erau și mai mari, fiindcă trunchiul era comun și depărtarea ramurilor de acest trunchi latin s-a făcut treptat, odată cu trecerea timpului. Pentru un român (educat sau nu), cea mai ușoară limbă străină de învățat rămâne italiana. De aceea, este bine ca, măcar din când în când, să ne apropiem de cunoașterea romanității (a realității etnice) și a latinității (a realității lingvistice), fiindcă etnicitatea este, în primul rând, o realitate culturală de mare anvergură, iar sentimentul apartenenței unor oameni la romanitate (latinitate) se dobândește prin educație, prin cunoaștere. Toate acestea încep prin limba maternă.