Înainte de a schița un răspuns la întrebarea din titlu, să încercăm să definim termenul „politică“. Dicționarele sunt cât se poate de limpezi. La origini, grecescul politiké însemna „arta de a guverna cetatea (polisul)“. La noi, cuvântul a ajuns prin intermediul latinescului politica, întrebuințat în sensul de „afaceri publice“. În lumea modernă, politica desemnează activitățile ce privesc conducerea și administrarea treburilor publice într-un stat, o comunitate sau o organizație. El mai cuprinde și „ansamblul principiilor, regulilor și acțiunilor prin care un grup sau un individ urmărește să obțină, să exercite și să păstreze puterea“. În fine, într-un sens mai larg, politica se referă la „știința și arta guvernării, la studiul relațiilor dintre cetățeni și autoritate“.
Vă propun următorul exercițiu: studiați timp de o zi ce se întâmplă pe site-urile specializate în fluxuri informaționale, pe canalele de știri, în talk-show-urile sau podcasturile dedicate vieții publice. Încercați să sintetizați ceea ce ați citit, privit și auzit. Comparați produsul obținut cu definițiile de mai sus. Cam în ce procent corespund ele? Vă scutesc de corvoadă, pentru că am făcut eu însumi o astfel de penitență. Răspunsul indubitabil este: zero. Ceea ce ni se vâră pe gât drept politică nu e decât o înșiruire haotică de zbierete, răgete, urlete dezarticulate, răcnete resentimentare și țațisme dezgustătoare. Uneori, păruielile iau înfățișarea suavă a perfidiei, iar intoleranța viscerală e drapată în înalte principii de partid. Ceea ce conferă ansamblului o dimensiune încă mai scabroasă.
Deși avem partide cu ghiotura, ele nu diferă nici cu un strop unul de altul: aceeași organizare pirami dală, același profil psiho-moral al reprezentanților de vază, același scop: înavuțirea personală pe baza pretenției de a-i reprezenta pe cei mulți. Realitatea cruntă e că partidele se reprezintă doar pe sine. Tot ce le interesează e să-și amplifice pro centul din parlament, din consiliile județene și primării pentru a-și exercita discreționar puterea. Cu cât prezența lor e mai consistentă, cu atât capacitatea de a-și satisface clientela e mai mare. E singura regulă ce domnește în uriașul acvariu populat cu pirahna, rechini, pești-vampir și alte specii acvatice ucigașe. La atât se rezumă activitatea partidelor din România: la o neostenită, oarbă și nebunească răfuială cu toți cei care le-ar putea primejdui privi legiile.
Nu cred să existe în România ultimelor decenii categorie care să se fi dezumanizat cu o asemenea viteză și în asemenea măsură precum cei care fac „politică“. Primul lucru care ți se cere la intrarea într-un partid e să renunți la onoare și la bun-simț. Dacă nu te poți dezbăra de aceste „balasturi“, mai bine rămâi acasă, în fața televizorului, unde-ți poți cultiva în voie deruta, oroarea și scârba. S-a spus că viața publică din România arată în felul descris mai sus din cauza contraselecției sistematice aplicate de partide. E posibil să fie așa. Dar asta ar presupune că la poarta partidelor s-au bulucit mulțimi de oameni, dar aleși au fost doar aceia care prezentau însușirile negative expuse mai sus.
Ceea ce nu e adevărat. În România nu par să existe membri de partid, ci doar votanți ai uneia sau alteia din formațiunile ce se prezintă, din patru în patru ani, la urne. Presupunând că, totuși, există membri de partid (eu nu cunosc nici măcar unul) – mă refer, desigur, la posesorii de carnete ce nu exercită vreo funcție în organizațiile lor –, silueta acestora în societate nu e vizibilă în niciun fel – decât, eventual, prin votul pe care l-au acordat. Se deduce de aici că partidele din România sunt alcătuite exclusiv din cadre ce joacă roluri mai mult sau mai puțin vizibile în administrație – adică acolo unde au ajuns nu pe baza profesionalismului, ci a apartenenței la gașca aflată la putere.
Din acest punct de vedere, societatea românească seamănă cu un balamuc. Atribuirea funcțiilor are drept criteriu exclusiv voința șefului. Am ajuns în faza în care harta României pare o dactilogramă de genul celor folosite de mafioți pentru a-și delimita teritoriile. Ultimul criteriu care contează e competența. De câtă responsabilitate dă dovadă un șef de partid județean, să zicem, atunci când are de făcut numiri în funcții de conducere? I-a tremurat vreodată măcar unuia din ei stiloul când a numit, cu bună știință, un incompetent într-o funcție de conducere la nivel local? Cum ar fi, inspector școlar general, directorul Direcției de Sănătate Publică, sau al Direcției Agricole Județene, al Casei Județene de Pensii, al Agenției de Mediu etc.?
Marea problemă a managerilor numiți în condițiile descrise e că nu se bucură de niciun respect din partea subordonaților. Aceștia le văd găunoșenia și știu că numirea lor nu are la bază valoarea, ci inavuabile legături de natură politico-mafiotă. Toată lumea e conștientă că respectivii piloși vor rămâne în funcție doar atâta vreme cât partidul care i-a numit deține poziții de forță.
N-am prea văzut politicieni care să dea fie și cel mai mărunt semn că ar simți vreo responsabilitate față de țară. Singurul lucru care-i interesează e să-și promoveze agendele (personale și de partid) și, în același timp, să învârtă deasupra capului măciuca menită să-i potolească pe cei care le periclitează interesele. N-am pomenit niciodată asemenea revărsare de rea-credință și de resentiment. Orbiți de ură și obsedați de parvenire, membrii coaliției de guvernare nu-și dau seama că sunt pasagerii unui Titanic blestemat, care a început să ia, masiv, apă. Cu fiecare sudalmă adresată partenerilor ei pregătesc scufundarea corabiei pe care s-au îmbarcat jurând că vor servi intereselor țării. Ce s-a ales de promisiunile lor, se vede cu ochiul liber.
Păcatul originar al actualei guvernări se află în cooptarea PSD-ului în coaliția de la putere. Sigur că, matematic, era foarte greu să asiguri o majoritate parlamentară fără prezența neo-comuniștilor. Întrebarea este: dar le ce folosește o majoritate parlamentară când ea nu e decât o sursă de șantaj și amenințare? N-ar fi fost mai bun pentru țară un guvern minoritar, interesat exclusiv de reforma statului eșuat? Marja de manevră a PSD-ului este cu atât mai mare cu cât are acces la sursele de bani. Nu trebuie să uităm, firește, condițiile în care s-a constituit actuala coaliție. Spaima de Georgescu și de AUR era atât de mare, încât opinia publică ar fi fost de acord cu orice formulă de guvernare, numai să nu preia puterea extremiștii. Așa s-a ajuns la acest melanj al neputinței în care trei partide incompatibile din toate punctele de vedere își irosesc energiile în jalnice și inutile frecușuri nutrite de orgolii maladive.
N-am să dau exemple, pentru că ele sunt atât de multe și se succed cu o asemenea rapiditate încât la ora apariției acestui articol vor fi fost deja uitate. Nu și efectele lor. Eroziunea masivă și continuă a încrederii în cei de la guvernare, dezgustul pe care populația și-l ascunde tot mai greu vor avea un deznodământ pe care, tare mi-e teamă, nu-l mai poate împiedica nimic. Aversiunea, mocnită de la bun început, dar ajunsă acum, la ostilitatea fățișă a pesedeilor față de Ilie Bolojan indică rezultatul viitoarelor alegeri. Țara va intra pe mâna extremiștilor și a izolaționiștilor. Din frumosul nostru vis european vor rămâne doar suspinele acelei minorități care nu a știut să-și facă auzit glasul ori a acceptat cu naivitate compromisul, crezând că de data aceasta PSD-ul va da dovadă de responsabilitate.
Din păcate, partidul înființat de Ion Iliescu tocmai de asta nu e preocupat. Experiența l-a învățat că poate comite, fără riscul vreunei sancțiuni majore, orice potlogărie. Printr-o nefericire istorică, PSD-ul poate conta în orice moment pe sprijinul unei treimi din populație. Și asta deși, conjunctural, voturile pot să meargă la partidulețe prin venele cărora curge însă același sânge iliesciano-comunist. Atunci când se face socoteala, steagurile vor fi mereu suficient de multe pentru ca țara să nu se poată dispensa tocmai de cei care îi asigură, în perpetuitate, sărăcia, nefericirea și frustrarea.
Situațiile de mai sus se constituie în răspunsuri deprimante la întrebarea din titlu. Realitatea cumplită e că în România nu se poate vorbi de un exercițiu politic – fie și minimal – pus în slujba celor mulți. Cei care au uzurpat acest termen fac orice pentru sine și nimic pentru popor. Egoismul feroce, nepăsarea față de degradarea galopantă a vieții sociale și a moralei publice sunt singurele caracteristici ale prezenței lor publice. Totul s-a personalizat. Orice dezbatere publică a devenit înfruntarea gâfâită între doi sau mai mulți tauri înfuriați. Orgoliile deșănțate și ambițiile maladive s-au substituit îndatoririlor firești față de comunitate. Ceea ce ni se oferă e un caz dureros de abandon de la o misiune ce presupune onoare. Politicul s-a prăbușit – probabil iremediabil – sub asediul incompetenței, lăcomiei și ticăloșiei drapate în ideologie de partid. Adică în minciună și lăcomie.