Scriitor optzecist cu o biografie dramatică – marcată de arestarea intempestivă din decembrie 1989 pentru revolta anticomunistă – și o bibliografie impunătoare, Cassian Maria Spiridon s-a distins printre congeneri și datorită preocupării constante pentru regândirea condiției estetice a literaturii. A debutat în ipostază poetică în 1985, cu volumul Pornind de la zero, mutilat de cenzura comunistă, reeditat în forma inițială abia în 2015. În anii următori și-a concentrat firesc interesul de cititor avizat înspre literatură, mai cu seamă spre gândirea poetică. Astfel a ajuns să publice ritmic culegeri de studii și eseuri despre arta poetică, precum Gânduri despre poezie, Rostirea sufletului, Alte gânduri despre poezie și Rugul ce nu se mistuie // Gânduri despre poezie.
Volumul recent de poezii Cu o bufniță pe umeri reflectă întocmai constantele gândirii sale poetice. Este o culegere compactă, cu poemele ordonate în cinci secvențe tematico-imagistice omogene: Stau orizontal cu planeta, Haina primită de la zei, Cu întreită dragoste, Pe nisipul bătăliilor și, concluziv, Cu o bufniță pe umeri. În primele secvențe, meditația poetului vizionar înclină spre condiționarea intimă dintre trup și suflet, receptată prin prisma ființei efemere: „îți este trupul în supusă ascultare/ la numeroasele încercări/ la cazne/ și sisifice eforturi// sufletul vrea să-l locuiască/ mirabila alcătuire/ de nervii și oase de carne/ de sinapse// lacome spre învățare /…/ e trupul încrezător/ că sufletul și-l poartă/ doar cu măsura candelei/ prin viața cea adevărată“. Cum menționa eseistul Cassian, poezia își are temeiul în „percepția extrasenzorială“ sub semnul iluminării sau ca „avatar al poetului“ pentru eliberarea sufletului din temnița trupească. Iar harul poetic este nutrit de originea divină și mitologică („în lungimea de clipe/ îngăduite de ceasornicul divin“). Adăugând în poemul Haina primită de la zei: „doar zeii înțeleg ce-i bine sau ce-i rău“. În capitolul Pe nisipul bătăliilor poetul vizionar, îngrijorat de slăbiciunea trupească („avem un trup în care sufletul/ abia mai încape“), se întreabă retoric: „cum să lăsăm fără de trup/ un suflet care până la ceruri/ a iubit/ cu carnea în care și-a aflat/ un adăpost atât de efemer“. În viziune metafizică, „viața cea adevărată“ este trăită intens de ființa inițiată în registrul credinței care presupune „încercări la cazne sisifice eforturi“: „sufletul/ vrea să-și locuiască/ mirabila alcătuire/ de nervi de oase de carne/ de sinapse lacome spre învățare/…/e trupul încrezător/ că sufletul și-l poartă/ doar cu măsura candelei/ prin viața cea adevărată“.
În timp ce „întreaga planetă se-nvârte în sfera de cristal a veșniciei“, pentru poetul înaintat în toamna vieții „va veni un moment/ când mâine nu mai există“. Pe fundalul balansului dintre etern și efemer, Cassian Maria Spiridon apelează la un străvechi „instrument de gândire“ într-un ciclu aclimatizat la noi Mantră (articulat, cum se vede), care pigmentează toate secvențele cărții. Precum în această meditație asupra destinului: „hărăzite sunt toate/ sub razele apusului/ plante arbori suflete/ îmbogățitele împreună de lumină/ așternute peste ierburi/ strălucesc de bucuria vieții/ fără de sfârșit// aici încerci să-ți afli/ un ultim adăpost“. Într-un poem similar este evocată singurătatea poetului în orizontul vieții trecătoare printre ființele apropiate: „locuiești într-un blackhole/ nu doar tu și cei apropiați/ dragi inimii tale/ întreaga planetă se-nvârte/ în sfera de cleștar a veșniciei/ locul unde se termină/ întregul orizont/ aici se-nchid ușile/ cad obloanele/ raza de lumină nu mai are scăpare“.
În substanțialul ciclu median al volumului, Cu întreită dragoste, poetul profilat în ipostaza generică a îndrăgostitului („cu sau fără sens iubirea însoțește“) evocă „drumurile nopții scăldate în vin și iubire“. Dintr-o perspectivă cu înclinație metafizică sunt reflectate iubirile trecutului: „iubirile/ sunt stele rătăcitoare printre nebuloase/ sunt trupurile calde îndrăgostite/ vor să se cunoască/ să-și înțeleagă/ întreaga însuflețita splendoare// se-nvârt planeții/ în jurul stelei fixe/ precum într-un atom/ sunt electronii pe orbite/ la fel de îndrăgostiți…“. Definiri similare sunt aproximate în poemele străpuns de fulger, lumina însoțește, crisalidă și altele fără titlu (în maniera preferată a lui Cassian). În altă ipostază, poetul devine călător neobosit pe meridianele lumii, îndrăgostit sub aspect spiritual, pe urmele lui Leonardo da Vinci, Vergiliu ori Dante („toate sunt umbre de neșters/ de pe răbojul ce-l ține sufletul/ cu întreită dragoste“). Grupajul următor Pe nisipul bătăliilor – realizat din principiu „în ritmul dictat de poem“ – ilustrează concepția lui Cassian despre relația poetului cu tradiția prin ceea ce numea în eseuri „simțul istoriei“. Aș adăuga și simțul mitologiei care completează istoria străveche în cadrul poeticii sale.
În grupajul titular al volumului, poetul se identifică în postura unui călător cutezător, avântându-se ca un „Orfeu întârziat“ înspre Golful Poeților („sânt călătorii stranii/ dar nu lipsite de sens“, cum enunță). În călătoria inițiatică este însoțit simbolic de inspiratoarea pasăre de noapte: „mă aflu la bord/ cu o bufniță pe umăr/ o bufniță pirat/ hotărâtă în înțelepciunea ei/ să ne conducă printr-un amurg/ ce ne îngăduie“. Deși prim-planul discursului poematic este dedicat vieții interioare, determinantă este meditația. În Cu o bufniță pe umeri Cassian Maria Spiridon și-a conturat un spațiu poetic propriu, uzând de imagini plastice șocante și expresii încifrate, în căutarea sensurilor existențiale care îi susține gândirea poetică.