Opera lui Mihai Zamfir poartă amprenta unui discipolat prestigios la „școala“ profesorului Tudor Vianu în al cărui cerc de stilistică viitorul istoric și teoretician literar s-a format. În paranteză fie spus, așa cum o demonstrează Sorin Alexandrescu într-un reușit eseu, „Tudor Vianu și atitudinea stilistică“, din Identitate în ruptură. Mentalități românești postbelice, profesorul Tudor Vianu se refugiase strategic în anii ’50 ai României comuniste, într-o disciplină precum stilistica, unde ingerințele ideologice nu puteau pătrunde. Lusitanist recunoscut și un comparatist strălucit, Mihai Zamfir a îndeplinit un rol important și în diplomație ca ambasador al României în Portugalia și Brazilia. Întreaga operă a profesorului Mihai Zamfir are armonia sferei, preocupările se adună, se concentrează în studiul faptului de stil și se desfac radial sub aspectul studiilor de caz, exemplificărilor, „panoramărilor“ literaturii cu relieful ei accidentat, imprevizibil. Stilistica sau aspectele legate de stil ordonează preocupările sale științifice fie că este vorba de poemul în proză, fie de structura romanului proustian, fie de istoria literară într-o căutare și ilustrare a poeticului în diverse forme și formule literare.
În mod semnificativ, Mihai Zamfir debutează cu un studiu de referință, Proza poetică românească în secolul XX (1971) care derivă din teza sa de doctorat susținută în 1970 la Facultatea de Litere din București sub conducerea lui Șerban Cioculescu, iar opera sa se „închide“ (nu e cuvântul potrivit pentru un autor activ în lumea literelor, dar el trebuie privit în traseul strict teoretic, de desăvârșire a ideii, de arhitectură a operei) cu cele două volume, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, apărute la Editura Polirom în 2011 și 2017 și reunite de curând într-o singură istorie.
La ele mă voi referi cu precădere, pentru că toate drumurile duc aici, către o istorie „alternativă“, nu atât scurtă, cât concentrată, cu un decupaj canonic foarte strict. Premisele ei, așa cum le expune autorul, aduc clarificări metodologice și de viziune asupra istoriei literare românești. Specificul demersului este foarte bine precizat, este vorba de o istorie stilistică, de altfel, termenul „stil“ îl înlocuiește pe cel de „estetic“ în economia simbolică a demersului. Raportarea la Istoria lui Călinescu, care a rămas Reperul în istoriografia literară românească, este relevant. Criteriul estetic rămâne definitoriu ca și în cazul Istoriei critice a literaturii române a lui Nicolae Mano lescu, mai mult decât atât el este încă odată întărit de profesorul Mihai Zamfir. Faptul nu este de la sine înțeles, în Istoria literaturii române contemporane 1990-1920, autorul ei, Mihai Iovănel, pornește de la un criteriu ideologic, mai precis de la Karl Marx în ceea ce doctrina filozofului are mai obscur, fetișismul mărfii, criteriu cu care operează axiologic pe tot parcursul ei. Altfel, talmeș balmeș-ul de judecăți aproximative, de însăilări teoretice, de decupaje arbitrare cu amnezii dictate de parti pris-uri ideologice, istoria lui Iovănel urmează traseul eratic al unor afilieri generaționiste și de grup la care se adaugă idiosin crasiile autorului ei. Din Istoria… lui Mihai Zamfir, junele istoric literar ar fi putut afla un sfat util: „nu poți face istorie literară câtă vreme te afli încă pe un teren nesedimentat.“ Când refuză să continue istoria dincolo de perioada interbelică, în perioada „postbelică“, altfel decât ca pe o schiță, Mihai Zamfir utilizează dincolo de argumentul de mai sus și pe acela al interferențelor ideologice care grevează această literatură. Nu se poate o mai clară delimitare de o tradiție funestă, cea a realismului socialist – istoria înseamnă și memorie! –și de o modă care se plimbă în mediile academice de pretutindeni și care tinde să facă școală acolo unde altă dată se făcea doar carte.
Să ne întoarcem însă la demersurile serioase, a căror anvergură este asigurată de studiu sistematic întins pe mai multe decenii, de cărți consistente teoretic și sub raportul documentării, de o experiență catedratică îndelungată: istoria literară este că ne place sau nu o operă de maturitate din toate punctele de vedere. Aprecierea criteriului estetic devenit unul stilistic, – nuanța e definitorie și structurantă –, prelungește viziunea călinesciană, dar o și limitează. Pentru că estetic/stilistic nu înseamnă recurgerea simplificatoare la o analiză stilistică a textului literar, ci stilul trebuie privit ca element structurant și individualizant deopotrivă, ca reflecție în limbaj literar și prin limbaj literar, ca o sinteză a operei, a fondului său descărcat în și recuperabil din expresie poetică. Stilul reprezintă, totodată, un criteriu de selecție exigent, care precizează un alt decupaj istorico-literar. Istoria lui Mihai Zamfir cuprinde doar acele opere, implicit autori, care edifică un stil propriu. Iar în cadrul operei integrale a unui autor rămân numai acele cărți care îndeplinesc acest criteriu al exigenței stilistice. Prin urmare, în istoria sa Mihai Zamfir lasă pe dinafară o pleiadă de „minori“ pe care G. Călinescu îi recupera ca parte a strategiei sale de a da volum, amploare și vechime, patină unei literaturi care vădea precaritatea începuturilor.
Cu acest criteriu, istoria de față nu reține contribuția pe care și-au adus-o revistele și grupările literare, și își propune oarecum să minimizeze considerabilul anecdotic biografist care face savoarea istoriei călinesciene. Își propune, dar nu o face, considerațiile de ordinul sociologiei literare, biografismul cu luxurianțele și story-urile sale fermecătoare rămân într-o formulă care dă seama de stilul autorului istoriei, elegant, ironic, calofil, vădind educația călinesciană și propria sa vocație de romancier. Manolescu făcuse acest drum doar pe jumătate, compunând tăietura canonică, „lista“, pe o bază axiologică, trecându-i pe mulți scriitori, uneori discutabil, la categoria „și alții“. În plus, istoria manolesciană revendica de la bun început un caracter polemic, introducând prezentarea unei opere într-un câmp de tensiuni critice, optând pentru o judecată critică sau alta. Manolescu aducea critica literară chiar pe teritoriul istoriei literare, încorporând-o pentru a-i conferi dimensiunea fenomenului literar viu, în desfășurare. Dar, la rândul său, Mihai Zamfir își manifestă spiritul critic fără a sublinia polemic delimitările pe care le face cu o tăietură precisă, chirurgicală, cu referințe care te plimbă în domeniul vast al istoriei ideilor și curentelor literare pe tot cuprinsul culturii europene. În ce privește „scurtimea“ postulată încă din titlu, nu poți să nu sesizezi ironia autorului, învăluită retoric în veștmântul modestiei și discreției, care face din „cinci secole de literatură“ „trei și jumătate“, lasă deoparte aproape întreaga „literatură veche“ și contrage într-un Epilog întreaga literatură postbelică, chiar domeniul de aplicație al ilustrului său coleg. Altfel, avem în Nicolae Ma nolescu, Mihai Zamfir, la care-i adaug pe Eugen Negrici și Mircea Anghelescu, o familie de spirite critice angajată în proiectul unui lucide reevaluări a literaturii române cu mistificțiunile ei, în parcursul ei lacunar și accidentat și implicit a moștenirii călinesciene cu exagerările și miracolele ei.
În Iluziile literaturii române, Eugen Negrici risipea „iluziile“ cu privire la pretențiile ei de sincronizare, de modernitate, de vechime, demontând sistematic, cu acribie, dar nu mai puțin incisiv, aplicarea unor etichete precum renascentism, baroc, unor produse mai degrabă ocazionale ale literaturii române vechi, literatură în care Eugen Negrici era un indiscutabil specialist. Mihai Zamfir este și mai restrictiv în ce privește decupajul canonic, cu argumentele stilului, reținând din toată „literatura veche“ doar trei nume și trei opere, Dosoftei cu Psalmii săi, Dimitrie Cantemir cu Istoria ieroglifică și Ioan Budai-Deleanu cu Țiganiada. Acesta este răspunsul „scurt“ pe care istoricul îl dă interogației fundamentale: „Când începe literatura română?“ Istoricul pornește în judecata sa de la alinierea la câteva principii care funcționează în întreaga literatură europeană, pe filiera reflecțiilor lui Michel Zink. Literatura română începe prin poezie, așa cum se întâmplă peste tot în Europa, iar opera trebuie să fie expresia unei individualități marcante și să realizeze în cuprinsul ei o conștientizare a subiectivității. Aplicând stricto sensu aceste principii dispare din corpul literaturii române aproape întreaga literatură veche, cu tot cu ceea ce N. Cartojan omologa drept „suflet româ nesc în limbă slavă“, dar și ceea ce ține de formele vechi de istoriografie, de corespondență, de editarea cărților religioase etc.
Ceea ce definește cele trei opere care deschid literatura română este izolarea lor, lipsa de posteritate imediată, fertilă, de efect literar. Începuturile vădesc ceea ce Mihai Zamfir numește generalizant „vocația centripetă a literaturii române, pornirea de a se plia asupra ei înseși.“ Fapt pe care Horia-Roman Patapievici îl identifica drept logică a lui non sequitur la nivelul reflecției filozofice în cultura română, în cartea sa Despre idei și blocaje. Ceea ce este remarcabil în această scurtă, dar densă istorie, dincolo de vocația teoretică și, în spirit călinescian, o redutabilă erudiție de comparatist familiarizat până la detaliu cu culturile romanice, este capacitatea de a sintetiza, de a condensa într-o formulare memorabilă, mai puțin avântată stilistic decât cele călinesciene, judecăți, observații cu valoare axiomatică pentru spațiul literar românesc în contextul literaturilor europene, ceea ce pentru mine, îl face egal în profun zime și deschidere unor Pascale Casanova sau William Marx. Termenul de „panoramă“ afișat și el în titlu, se deslușește pe parcursul demersului și vi zează această capacitate de situare amplă a fenomenului literar românesc, de pildă romantismul, în zona de interdependențe literar-culturale, de anxietate a influenței, în formule de sensibilitate care au trasat conduite rezistând dincolo de pertinența estetică a unui mod de a face literatură. Ceea ce constituie totuși marca indelebilă a acestei istorii constă în transpunerea ideilor literare în formula stilistică, poetică nu doar a unui autor, ci și a unui curent literar. Pentru Mihai Zamfir, titlul nu reprezintă un decor plantat mai mult sau mai puțin „artistic“ de autor, ci un element integrator într-o viziune de ansamblu, stilul, parafrazându-l pe naturalistul Buffon, este deopotrivă opera și epoca.