O secțiune transversală prin România postdecembristă pe care o realizează Iulian Popa cuprinde volumul de proze scurte, câteva momente-cheie: prima povestire este plasată chiar în acel decembrie 1989, într-un orășel de provincie, în care oamenii își urmează cursul vieții lor, apatici la marile semne ale istoriei; celelalte nu mai urmează pas cu pas torturantele meandre ale tranziției, ci se situează într-un prezent continuu, în care se manifestă conflictul dintre generații. Astfel, generația cea veche este cel mai adesea circumscrisă televizorului – unde și recunoaște că se plictisește – iar noua generație încearcă reconectarea la un anumit prezent, uneori dincolo de ecrane, încearcă înțelegerea propriului trecut sau a originilor și motivațiilor formatoare.
Dar cel mai important element de coeziune a volumului este concepția narativă: povestitorul creează un mediu oarecare, urmărește atent inserția socială a personajelor (de regulă, din clasa de mijloc pauperizată), pentru a dezechilibra acest mediu printr-un element sintetizat în titlul volumului: Vizite neanunțate. În camera băiatului de a XII-a va fi găzduit, după cum au decis părinții, vărul mai mare, tocmai ieșit din pușcărie, după o crimă recunoscută (în povestirea care deschide volumul, intitulată de altminteri programatic chiar Vizită neanunțată); sau feciorul-cercetător în paleontologie revine la părinți, așteptând un semn de la programul de cercetare academică, dar își reactivează aici vechea sa dependență de pariuri și glisează pe suprafețele unor medii interlope. Apariția Clarei în viața tânărului om de știință, cunoscută în această lume de pariori și escorte, stratifică povestirea printr-o dublă „vizită neanunțată“. Un fost ofițer de la servicii filmează din întâmplare o depășire ilegală și începe un șantaj la adresa respectivului autor al infracțiunii; nasul de copoi nu îl dezminte, identifică un samsar (traficant de mașini), dar unul cu o viață mizerabilă, pe care publicarea respectivei filmări l-a dezechilibrat „profesional“, astfel încât pensionarul special decide să mai dreagă situația, efectuând el însuși un transport pentru samsar.
Este schema cunoscută a basmului, cu o situație de echilibru, un element perturbator și seria de evenimente care conduc spre stabilirea echilibrului inițial. Doar că Iulian Popa nu mai caută această restabilire a echilibrului, el este un autor care creează medii și situații pentru a le face să funcționeze cumva și cu teribila absență ce declanșa intriga; pas concret spre realism, spre lumea contemporană, lipsită de iluzii și chiar de aspirații, unde se învață, așa cum mărturisește un narator, „conversația despre nimicuri“.
Vizitele neanunțate, în ciuda imprevizibilului declarat, pot fi uneori anticipate, iar aici Iulian Popa provoacă sau chiar regizează apariția neașteptatului, înscriindu-se într-un siaj al previzibilului; sunt momentele de felul accidentului sau al bolii, care dau aparținătorilor ocazia să cotrobăie prin viața celui aflat pe patul de suferință. Sau poate chiar moartea, care întotdeauna pare a resuscita diferite cunoștințe care dau buzna, cu opinii și păreri, în viețile urmașilor. Astfel, personajele sale sunt debusolate, întotdeauna în căutarea unui (nou) sens al vieții, ajungând ele însele să recurgă la „vizite neașteptate“, efectuate în momentul de final al povestirii, așa cum se întâmplă în Sunt doar în trecere pe aici, proza despre paleontologul aflat într-un moment de incertitudine sentimentală; legătura acesteia prin caractere și preocupări cu ultimul text al volumului, Următoarea stație, Stadtmitte, certifică într-un fel viziunea romanescă a lui Iulian Popa din acest volum, cu personajul cercetătorului, surprins la diferite vârste și în diferite etape de viață. O posibilă prelungire spre identitatea autorului, cercetător în fizică, cu un doctorat obținut la Stuttgart, care s-a îndreptat spre literatură după stabilirea unei vieți profesionale specializate. Cu această observație de tip sociologic, Iulian Popa ar putea intra în paradigma unor autori de tipul Simona Antonescu, Bogdan Suceavă – care simt că uneori literatura aduce mai mult decât o perspectivă de tip științific.
Cu un ochi atent la argou sau la limbajul popular contemporan (personajele folosesc „ofticat“ pentru „tip“ sau „individ“, „facultă“ pentru „facultate“ sau au replici de felul: „fată, cred că ai luat panică de n-ai știut de tine“), cu simțurile în alertă (naratorul observă la petreceri mirosurile bărbaților, o combinație, graduală, de parfumuri – „un amestec brutal de arome puternice“ –, tutun și whisky), Iulian Popa este o confirmare cu această a treia apariție în colecția „Scriitori români contemporani“, coordonată de Andreea Răsuceanu la Editura Humanitas.