Cel mai greu, atunci când evoci o ființă dragă, mai ales când este vorba și despre o celebritate, este să realizezi din aceasta un om viu, să o repui în natura sa umană. Cei mai mulți sunt tentați să vadă, în primul rând, admirația, adică omul exterior, idealizat. Ioana Celibidache, soția ilustrului dirijor, ea însăși o apreciată artistă plastică, îi dedică acestuia o carte de memorialistică, Sergiu, altfel (Editura Humanitas, București, 2025), alcătuită sub formă epistolară (30 de scrisori), în care îmbină tandrețea, comprehensiunea, bucuria de a fi trăit alături de un om deosebit.
La vârsta de 23 de ani, Sergiu Celibidache, cu preocupări muzicale timpurii, s-a stabilit, mai întâi la Paris, apoi la Berlin, unde a urmat cursurile Facultății de Muzică din cadrul Universității Friedrich-Wilhelm. Este inițiat de un preot budist și în meditația filosofică de tip zen: „Mi-a permis să intru în profunzime în căutarea a ceea ce era în spatele sunetelor și să completez, în toate sensurile, studiul fenomenologiei. Restul n-a fost decât o consecință naturală a acestei deschideri iluminate.“ (Scrisoarea 7). Treptat, se va impune prin activitatea sa concertistică prodigioasă, lucrând cu mari orchestre pe scene dintre cele mai prestigioase din lume. În anul 1970, susține primele concerte și în țară. Va reveni în 1978 și în 1992 (când este ales membru de onoare al Academiei Române). A desfășurat, de asemenea, o importantă activitate pedagogică universitară.
Cine este Ioana? Tatăl, „Își luase doctoratul în drept la Paris, dar nu a profesat niciodată, fiind nevoit să-și administreze proprietățile. […] Frumosul, sub toate formele, îl subjuga. Casele în care locuiam erau înțesate cu obiecte de artă.“ (Scrisoarea 1). Despre sine: era o „fetiță cu ochi albaștri, profunzi, iute la minte și, ziceau gurile rele, foarte atrăgătoare.“ (Ibidem). Copilăria: „Ce avere fabuloasă!“ (Ibid.). A învățat întâi germana, apoi franceza (cu guvernante), iar la opt ani, româna.
Întâlnirea cu „il Mago della bacchetta“ are loc la un concert pe care acesta îl susține, în 1949, la Buenos Aires, unde este întâmpinat cu efuziune de melomani, dar mai ales de admiratoare, dornice să-l cucerească. Că se îndrăgostește iremediabil se deduce din portretul pe care i-l face: „Părul aproape albastru de negru, ochii căprui ca două castane, o privire de te întorcea pe dos, mlădios ca o salcie“ (Scrisoarea 2). După mai mulți ani, în 1965, a urmat întâlnirea decisivă de la Genova, când, deja faimosul muzician a cerut-o în căsătorie: „Fusesem croiți unul pentru celălalt. Croiți pe măsură. Cel de Sus nu greșise. Nimeni nu ne mai putea despărți.“ (Scrisoarea 3).
Sunt amintite, apoi, întâmplări semnificative pentru o viață impetuoasă, concerte pline de succes, publicul încântat, dezlănțuit, deplasările, cu bagaje, dintr-un loc într-altul, uneori desincronizări între dirijor și interpreți, atitudinea sa drastică față de impostori („Sunt pe lume pentru a servi adevărul.“ – Scrisoarea 5) etc. Nu întotdeauna a dus-o în îndestulare, sfârșitul războiului l-a petrecut în Berlinul bombardat, trăind destul de precar. Avea umor, era generos, uneori excentric, exigent cu sine și cu ceilalți. Iubea copiii și animalele, ajuta oamenii nevoiași. Stabiliți la Paris, și-au cumpărat o moară (!), la o sută de kilometri de metropolă, într-un peisaj care amintea de lunca Siretului. Sergiu a reabilitat clădirea, după planuri proprii, „grajdul s-a transformat într-un apartament somptuos, podurile, locuite de o droaie de șobolani, au devenit ateliere de muzică și de pictură“ (Scrisoarea 7), amenajând și un parc, de jur împrejur. Zeița Fortuna le este favorabilă: ratează la limită un avion către Roma, iar acesta se prăbușește, neexistând niciun supraviețuitor.
Trata muzica dintr-o perspectivă filosofică, chiar transcendentă. Căuta muzica pentru a o găsi, pentru a o regăsi, pentru a intra în armonie cu lumea. Avea o memorie fenomenală, dirijând fără partituri. Munca sa artistică era foarte scrupuloasă: „Urechile lui Sergiu erau teroarea muzicienilor.“ (Ibid.). Viața de artist era mereu tensionată, uneori tracasantă: „Zilele treceau prea repede. Din nou valize încărcate, mai întotdeauna cu lucruri inutile, despărțiri, scene de teatru prăfuite, aplauze, supărări cu orchestre indisciplinate, toate făceau parte din programul vieții noastre.“ (Ibid.).
Memorialista este o foarte bună observatoare a trăsăturilor esențiale ale popoarelor pe care le vizitează: „Italia? Fantezistă! Germania? Riguroasă! Franța? Și una și alta!“, italienii, „hazlii, generoși, calzi, fără complexe – popor fericit“, s-ar putea crede superficiali, dacă n-ar avea o adevărată venerație pentru mamă, nordicii, sobri, brevilocvenți, Danemarca „o țară searbădă, tristă, rece, unde veselia este doar un vis“, „În Grecia, se îmbulzesc nimfe, zei, mănăstiri, muzee, fără a se stânjeni unii pe alții. […] În Grecia trecutul este prezent“, în România, „în țară nu se găseau de nici unele, dezastru, mizerie economică, mizerie morală, mizerie în suflet“, la Tel Aviv, melomani sensibili, în America Latină, „țări colorate, călduroase, pline de farmec“, în Japonia, „Sergiu petrecuse trei zile acolo, într-unul din templele budiste, unde, între altele, l-au pus să măture curțile. Era fericit. În fine, simțea că este util.“…
Sergiu este în stare de gesturi de o mărinimie regală. „Trecea cu atâta ușurință de la veselie la incertitudine, de la tandrețe la supărare, de la euforie la angoasă.“ (Scrisoarea 17). A fost întotdeauna în grația femeilor frumoase, în schimb, era gelos pe soția sa. Era copilăros, recurgând la experiențe hazardate. Când și-a rupt colul femurului, dirija așezat pe un scaun înalt.
A concertat pe toate continentele, în locuri atrăgătoare, Italia, Grecia, Canada, India, Japonia… „Sergiu dirija cu nasul, cu ochii, cu tot corpul, vibrând și făcându-i să vibreze pe toți cei ce-l înconjurau.“ (Scrisoarea 23).
O viață nu poate fi refăcută într-o carte, dar dragostea și admirația sinceră au reușit din plin să realizeze ceea ce Ioana, soția lui Sergiu Celibidache, și-a propus de la bun început: „Am vrut să pun pe hârtie clocotul lui existențial“. Aceste scrisori (sensibile, culturale) expediate către posteritate se deschid fascinant către ființa muzicii sufletești.