Notă. Cu puțin timp în urmă, niște tineri – deopotrivă inteligenți și pasionați – ne-au invitat (pe mai mulți oameni maturi) să le vorbim despre felul în care posibilul ne modelează viețile. Textul de jos nu e transcriptul intervenției mele, ci reformularea ideilor ei principale. Dar, asemeni cuvintelor rostite, și pe el li-l dedic lor. Și celor aflați la vârsta tuturor posibilităților.
Oricât de straniu ni s-ar părea nouă, nici imaginația, nici posibilul n-au jucat un rol semnificativ pentru cei care ne-au precedat. Realitatea lumii în care ei trăiau era mai tare decât cea a lumii cătreia noi îi facem experiența. Mai înainte de toate pentru că, dincolo de greutatea vieții de zi cu zi căreia aveau a-i face față, elementele realului erau ancorate în mituri ancestrale și făptuirea cotidiană era amprentată spiritual de ritualuri. În al doilea rând, deoarece pentru oamenii din care ne tragem sensul lucrurilor și al evenimentelor era în trecut. Un lucru era bun, dacă fusese verificat de părinți și de părinții părinților, încă din vremuri ancestrale. Problema lor, atunci când ceva nu mergea, nu era aceea de-a schimba un element sau altul ori de-a inventa alternative, ci – dimpotrivă – de-a se întoarce la ordinea originară, cea de care într-un moment sau altul, se îndepărtaseră. A face totul așa cum trebuie făcut, reiterând un tipar imuabil era garanția faptului că lumea dăinuie și că generațiile își urmează una alteia, într-o curgere nesfârșită. Ceea ce-i interesa cu adevărat pe oameni era consistența experienței lor în această lume, nu multiplicitatea ei. Sigur, aveau și ei un orizont aflat dincolo de toate încercările prin care le era dat să treacă: viața de apoi, raiul, lumea cealaltă. Acolo „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin“, lumea e restaurată în adevărata ei plenitudine, cea pe care noi încercăm iarăși și iarăși s-o menținem – grație ritualurilor, dar pe care o ratăm mereu – din cauza finitudinii noastre. Lumea de apoi nu e creația unei imaginații debordante, ci mai curând continuarea celei de aici în sensul realizării ei efective, a unei împliniri care – în această lume și-n această viață – ne scapă chiar în momentul în care ni se pare a o realiza. Într-un anume fel, lumea de apoi era pentru omul vechi lumea de aici corectată și corecția aceasta era menită a-i aminti mereu cum trebuie să fie și cum nu e. Departe de a fi un posibil, lumea cealaltă este pentru omul tradițional un imperativ moral. A trăi în orizontul lui revine la a ridica făptuirea zilnică la nivelul înfăptuirii.
Omul modern a inversat direcția privirii: pentru el trecutul e, în cel mai bun caz, static (deoarece ritualul îl consacră repetitiv), dacă nu cumva se degradează mereu, asemeni amintirii. Ceea ce contează cu adevărat, odată ce am făcut tabula rasa trecutul, curățindu-i ruinele și – pe solul prezentului – am început să construim (în manieră geometrică, adică certă) un edificiu stabil; ceea ce conteză cu adevărat este viitorul, domeniul noului. Pentru omul modern, valoarea prin excelență este noul. Noul pune în discuție totul și schimbă totul. Suntem ca într-un etern carnaval, în care nimic nu e ceea ce pare a fi la un moment dat, în care lucrurile se metamorfozează sub ochii noștri și – într-un fel – noi înșine ne metamorfozăm în contact cu ele. Realitatea nu mai e una și nici nu mai e stabilă, ci se multiplică în orizontul posibilului, în variante adaptative, care se mișcă în logici proprii, deși – într-un moment sau altul – pot interfera între ele. Lumea posibilului e o lume disruptivă (cum se spune acum) în care e valorizat saltul și, implicit, desprinderea (sau la scară umană, abandonul). O știm bine, orice e posibil: orice situație sau caracteristică a ceva poate fi împinsă pe asimptotă pentru a construi un posibil. Asta vrea să spună, implicit, că nu orice posibil e bun. Răul absolut și cel relativ, absurdul, cenușiul existențial aparțin și ele posibilului. Și poate unui posibil care se actualizează tocmai în măsura în care alegem să-l ignorăm. Mai trebuie să spunem un lucru: omul modern are o relație proastă cu realul. O știm fiecare: realul e ceea ce e obligatoriu – faptul de-a te trezi, de-a te ridica din pat, de-a merge la lucru, de a-ți câștiga într-un fel sau altul existența, de-a calcula (la nesfârșit) niște fonduri finite, de-a renunța la una sau alta și, până la urmă, la tot mai multe. Într-un soi de logică inversată față de cea a predecesorilor noștri, ceea ce revine mereu (peisajul cotidianului și al obligațiilor lui) are ceva coșmaresc, care ne face să ne crispăm din clipa în care deschidem ochii. Invers, ceea ce variază, ceea ce se schimbă, ceea ce ne surprinde ne actualizează prospețimea primei priviri. Așa se explică faptul că îndurăm sclavia stereotipă a unei luni de muncă pentru bucuria zilei de salariu, în care ne risipim timpul și banii pentru cumpărături în diversitatea supermarketurilor. Sau, la fel de bine, că suntem dispuși să muncim ca niște robi unsprezece luni pe an, pentru a ne simți regi – cu all inclusive – în luna de vacanță. Posibilul, anticipat și consumat în anticipație, face cu putință suportarea unui real care, altminteri, ne-ar copleși.
Acest lucru se întâmplă datorită faptului că posibilul e – mereu – încărcat cu dorințele noastre. Dorința e mai multul ce debordează fiecare situație de viață în care ne aflăm. Omul antic (așa cum îl vedem, de pildă, în tragedia greacă) se temea de dorință, dat fiind că știa că aceasta nu poate fi măsura vieții, tocmai pentru că – în esența ei – e nemăsurată. Nouă, dimpotrivă, această lipsă de măsură ne impune, căci ea e cea care ne aruncă în viitor și în posibil. Și, din perspectiva viitorului și a posibilului realitatea ce ni s-a dat – cu locul și cu timpul ei – ne apare ca fiind limitată și tranzitorie. O putem oricând depăși, o putem relativiza în numele tuturor celor spre care de deschide, o putem pune în paranteză pentru a ne proiecta în (ceea ce limba zilei de mâine va numi) avatare augmentate capabile să treacă peste tot ceea ce nouă, astăzi, ne apare ca obstacol. Și, poate acesta e lucrul cel mai straniu al timpului ce ne e dat, într-o vreme de libertate și de spargere a tiparelor trecutului, tot mai multe ni se înfățișează ca obstacole: propriul nostru corp, pe care sperăm ca tehnologia să-l repare și apoi să-l sublimeze în ceva nemuritor; sufletul, apăsat de traumatisme, pe care-l vrem epurat în maniera unei logici clare și algoritmice; natura, a cărei sălbăticie ne-o imaginăm redusă la un parc de distracții; timpul, pe care-l dorim elastic; ceilalți, pe care-i împingem în lumea din spatele ecranelor și-i chemăm, patetic, în spațiul singurătaților partajate; distanțele, pe care le abolim mereu; cunoașterea, în care nu ne mai recunoaștem și câte altele. Poate că, pentru noi, posibilul unei situații e asemeni unui halou difuz de dorințe mai mult sau mai puțin realizabile care (asemeni particolelor subatomice) se obiectivează într-o realitate oarecare atunci când ne întoarcem către ea. Și poate obiectivarea aceasta nu e singura și nici ultima, ci – în alt moment al întoarcerii, definit de un alt mood – poate lua o altă formă. Ceea ce vrea să spună că, alcătuit fiind din dorințe, speranțe și proiecții, genul acesta de posibil – care multiplică realul fără a-i da consistență – ne scapă mereu și lasă în urmă amprenta unei carențe lăuntrice ce se adâncește mereu.
Mai e un posibil căruia avem a-i face față: cel ce decurge din faptele noastre, cel în care aspecte ale vieții și ale gândului pe care le trăim și le asumăm se realizează și cristalizează un parcurs. Acesta poate fi al individului, al cunoașterii sau al lumii. El nu ține de norul de posibilități care înconjoară fiecare situație, ci de alegerea care le îndepărtează și clarifică viziunea asupra a ceea ce ne e dat a face și a fi. Și, aș îndrăzni să spun, toată tensiunea posibilului se adună în responsabilitatea alegerii. Posibilul generic e nebulos și, în măsura în care ne atrage, ne și respinge. Posibilul adevărat e mai mult decât atât: e probabilul – ceea ce are șansa de-a se întâmpla punând în ordine cele ce deja s-au întâmplat. Și, în interiorul acestui probabil, e ceea ce alegerea aduce la lumină ca pe-o împlinire a ceea ce deja există și, în egală măsură, ca pe-o deschidere către un alt posibil. Ne confruntăm cu posibilul nu atunci când visăm și ne imaginăm lumi mai bune, ci atunci când suntem apăsați de responsabilitatea alegerii. Căci ea e cea care ne ancorează, nu într-un loc și un timp, ca pe strămoșii noștri, ci în atenția față de întreg și în grija față de tot.
Suntem altfel decât erau cei care ne-au precedat și, în acest altfel nu e nici măcar posibilul pe care ei și l-ar fi putut imagina. Nu are rost să încercăm a gândi ca ei, căci – făcând aceasta – le-am răpi până și realitatea amintirii, transformându-i într-o pură posibiliate, niciodată acualizată, a noastră. Ceea ce contează cu adevărat e să ne adunăm, cu seriozitatea participării la un ceremonial care ne e dat doar nouă, în clipa de grație a alegerii, investind realitatea pe care o creăm cu atenție și cu grijă cu acea responsabilitate care o face să fie pur și simplu, și să nu fie un simplu accident. Dacă putem face asta, atunci viața noastră va fi definită de coerența unor clipe de grație ce vor pulsa, în spațiul lor tainic, asemeni unei alte inimi ce ne va ritma împlinirea. Singurul posibil pe care se cuvine să-l râvnim, construindu-l cu atenție, cu grijă și cu tenacitate, e cel al împlinirii. Căci împlinirea e posibilul devenit realitate sub semnul adevărului.