Poeme de Alexandra Mureșan
Când am citit în poemele Alexandrei Mureșan metafora poetului ca păpușă gonflabilă am și văzut Albatrosul lui Baudelaire ca o pasăre gonflabilă imensă plutind deasupra orașului. Cu asta poeta m-a prins în mrejele unei imaginații eruptive, magmatice, „ieșită din țâțâni”, care spală versurile acestui debut de excepție de orice adiere de inocență și stângăcie.
Ion Mureșan
peisaj de iarnă
o explozie de ningeri oliv pe
zăpada roșu aprins
din balconul unui bloc comunist
soarele răsare întotdeauna
de două ori
cu puțină strădanie găsim spiritul
cimentat
în dulapul putred, în dosul
cuibului de viespi.
zâmbește! cerul ne trage blițuri
pe la spate
fulguie necontenit. existențialism.
o fanfară de capre colindă la saxofon
în cartierul cu moaște
lerul duhnește a bezea și a măr copt
canapeaua din fața geamului încă
mai poartă
urme de la gloanțele imaginare
trase la Revoluție
pe sub bradul sprijinit de calorifer
au rămas stivuite doar revistele
Misha
pe VCR când treci în joc la
următorul nivel
vei privi ca un adolescent la
pubertate cum peste coapse
îmi trag dresuri roșii.
în timp ce tu strigi obsesiv:
LIBERTATE!
apoi îmi aduci grăbit un bol
cu măsline
ca nu cumva să te ajungă din
urmă Ajunul
scormonind în alt trup mai tânăr
primit cadou de Crăciun.
pe păpușa gonflabilă o suflă vântul
ziua în care nu a mai nins
și nici nu a mai răsărit soarele
am un corp pe dinăuntru și
un altul pe dinafară
amândouă întoarse pe dos
te fixez curioasă din buza
unui desen manga
sunt o păpușă gonflabilă
pe care o iei cu tine în traistă
prind viață când mă umfli cu aer
și mă desprind zmeu
la capătul lui parcurile sunt acum
niște biete insecte
cartierele, estuarele,
șantierele, lenjeria intimă, cordul,
catastrofele, cozile la magazine
pe timp de Crăciun,
adulterele, mașinile electrice,
cârdășiile, musonii,
toate acestea îmi rămân mici
secunde firave pe care colecționarul
le scade intenționat din clasor
îmi caut un loc peste care
să mă prăbușesc
din cocoțatul eter, după ce dai
drumul la sfoară
păpușa repetă în gând:
voi coborî cu obraji roșii, cu șorț
apretat și cu portjartieră,
voi lua fiecare pală de vânt
prizonieră sub genunchi
să încerc să mai stau în plutire,
să caut asiduu un soi de ieșire
din coborârea tornadă
să frânez brusc în prima
antecameră
și acolo să-mi găsesc ocrotire
nici astăzi nu ninge, din contră
a ieșit prin gura șubredă
de canal (de o tot reclamăm
la Consiliul local)
o primăvară surghiunită cu
ușoare dâre de naftalină
la poartă gunoierii bat în neștire
tu în ureche șoptire
iubito, este marți! zi de reciclat
materiale din plastic
coada de la menajerie
gura unui armăsar ținut
prea mult timp închis,
o gură crescând abrupt
din dedesubturile moi
ale mulțimilor.
pe scara interioară
se așteaptă la coadă
se apropie ora de deschidere
a menajeriei de la mansardă
vizita se face prin ochiul lucarnă
la ora treișpe fix îngrijitorii
vor hrăni animalul deschizând
fermoarul de după care se văd
mușcate deja din
performance-urile anterioare
toate organele ei.
în locul bucăților lipsă au crescut
fluturi
calul se gâdilă la nări și strănută
se aplaudă frenetic
nu vă supărați, cât costă biletul?
izolare
cine ne-a făcut oare loc în locuința
păpușilor de cârpă?
așezate cu de-a sila înăuntru
culese din tomberoane,
din spatele birourilor de chenar,
din curți de case mizere,
de pe peroane de gări,
de pe pasarela ce se bălăngăne
peste râu, unde îngânăm
rugăciuni și ne facem cruci,
nemaiștiind
ce-am mai putea găsi la capătul ei
după mărăcini.
cine ne-a făcut oare loc în locuința
păpușilor de cârpă?
fără să ne lase o minge,
un foarfece, sfori, plicuri,
canari în colivii ce oricum
ar fi murit
de la un virus ciudat cu nume
simpatic
din penajul lor galben ne-am fi
cusut o rochie de icter
sub care să ne înghesuim ca sub
un patrafir.
spune-mi, cine nu mai încape
de noi,
cine trasează cu unghia murdară
hotare și
cine ne bate cuie în ombilic
prin fereastra containerului
sala de expoziții e infinită.
Poeme de Stela Iorga
călcatul
ți-am spus că am un bollywood
în capul meu acolo unde îți calc cămășile
râzând când ajung la subraț
nu știu încă
dacă te gâdili la guler aș fi mai atentă
că pe acolo îți ții înăsturate poveștile
la piepți mi-ar tremura un pic mâna
știind că te mângâi într-un fel
adică netezesc mormăiala ta
dar nu prea tare că îmi ține
de cald
când te întorci noaptea în pat
baiul cel mare vine la manșete
pe care am să le scrobesc strașnic să te țin încătușat de mine
la tricouri vine o altă poveste
fiindcă acolo mă pierd
fiind așa de aproape de trup
și direct pe pielea ta.
cântecul
când te spargi
și mi te faci țăndări de iubire
se aude un sunet aparte
care mă face într-atât de fericită
încât
până și urma ta de fum din lume
ți-aș lua-o ca un copoi isteț
și de tine m-aș lipi
niciodată să nu mă mai gonești
și să mă înduri
amușinând doar aerul
dimprejurul tărâmului
din sufletul tău.
tigrul de pluș
umbrele noastre se țin de mână
strâns
strâns
una nu poate respira fără cealaltă
este ca o insuficiență pulmonară
cronică
aerul
nu îmi mai ajunge cât
stau lângă tine
și ochii mi se umplu de lacrimi mute
care sapă galerii în tăcerea mea
și în sufletul umbrei tale
care se tot agață disperată de mine
să nu o părăsesc.
sunetul
eu sunt ca pasărea de ceramică ieftină
aceea vesel și naiv colorată pe care părinții mei
o aduceau de la stațiune și care
dacă o umpleai cu apă
și suflai în fluierul din coada ei de lut
scotea un sunet vesel ca o ciripitură
dar ceva mai fals și mai gâlgâit
așa încât
pe fericirea mea de a ciripi într-un fel
chiar și aiurea
nu o întrecea nimeni în tâmpenia ei
la fel cum tot așa te iubesc eu azi pe tine.
made in bollywood
m-a făcut țăndări
cu o singură mână
dreapta lui pusă
pe schimbătorul de viteze
nu am puterea să rup pisica în două
nu vreau să sufăr
și a plecat spre o direcție total necunoscută
mie în orice caz departe
departe de mine
cea care mă făcusem țăndări toată
a călcat pe cioburi fără milă
și dus a fost
o poveste de dragoste scurtă
din bollywoodul vieții mele. l
***
el avea forma unui cuvânt
așa
compus din sprâncene oblice
și două pupile mari
restul era o mare și adâncă tăcere
împletită cu fibra lui ascunsă
îl iubeam așa căzut din cuvânt de parcă
ar fi fost continuu într-o placentă
cât statura lui toată
cu tot cu celebra sa mașină în ea
prin placentă i se vedeau pupilele
și
atât
suficient cât să mă îngroape de vie
respirându-i cuvintele când se așeza mai bine în placentă
întâi mă îndrăgostisem de culoarea placentei
în care ființa
și mai apoi de tăișul pupilelor
care secerau lin tot
dar absolut tot
numai placenta nu o puteau tăia
cu câtă forță avea în pupila mișcândă
și rotundă de ființă cu aripi nemaivăzute
zbătându-se în ea
iar sufletul meu – cordonul lui ombilical
de la care își lua
viața
și aerul.