Efectul de ecou: Ramuri (nr. 10)
În revista Ramuri nr. 10, ne întâlnim cu Gabriela Gheorghișor într-o ipostază nouă: aceea de editorialist. Textul semnat de ea propune un răspuns demn de interes la o dublă întrebare preocupantă: De ce (mai) scriem? De ce (mai) citim? Am selectat și reproducem un pasaj: „Inevitabil, în epoca inteligenței artificiale se pune și mai acut problema motivației scrisului și a lecturii. Aplicațiile digitale se perfecționează în generarea textelor, iar creatorii umani se pot pierde într-o maree scriptică nesfârșită. La ce bun să mai scrii, dacă nu mai ai cititori? În România, oricum se citește puțin, conform tuturor statisticilor oficiale. Poate doar orgoliul unor literați, pe care-l sugeram la începutul articolului, susținut de convingerea prezenței propriei originalități, să mai impulsioneze motorul scrisului. Am văzut pe Facebook un soi de autodenunț al unui poet milenial: după apariția unei cronici la volumul său, mărturisea că tocmai partea pe care o lăudase criticul literar fusese scrisă cu ajutorul IA (ulterior cred că a șters postarea). Deși am aflat că unele edituri îi pun pe autori să semneze declarații pe propria răspundere că nu au utilizat IA în elaborarea cărților, încă nu există un control al domeniului, din acest punct de vedere (cel puțin până la apariția și răspândirea unui program care să detecteze intruziunea IA în textele de autor). În calitate de critic de întâmpinare, recunosc că m-a atins o frântură de teamă: ce garanție am că volumele pe care le-aș putea recenza reprezintă produsul exclusiv al minții umane? Tehnofuturismul visează omul-mașină, civilizația postumană eficientă și rece. În multe sectoare administrativ-economice, oamenii sunt deja înlocuiți de roboți. Învățământul umanist se află în recul, noile vedete ale mapamondului nu se mai găsesc printre scriitori și profesori, ci printre influenceri și/ sau tehno-miliardari, într-un melanj insalubru de divertisment și politică. Extremismele încep să destabilizeze lumea occidentală, cu aportul masiv al rețelelor de socializare și al boților. „O societate tehnocratică nu este altceva decât o societate totalitară“, afirma cândva un important gânditor al secolului al XX-lea, Jacques Maritain, în O filosofie a educației (Editura Spandugino & Editura Zeta Books, 2022, traducere din limba franceză de Miruna Tătaru-Cazaban). Chiar dacă se arată ca previzibil loc comun, salvarea umanității, ieri ca și azi, nu va fi posibilă decât tot prin intermediul educației: «O educație orientată spre înțelepciune, centrată pe disciplinele umaniste, care vizează să dezvolte la nivelul minților capacitatea de a gândi drept și de a te bucura de adevăr și de frumusețe, este o educație pentru libertate, o educație liberală. Oricare ar fi vocația sa proprie și orice specializare ar putea necesita această vocație, orice ființă umană are dreptul de a primi o astfel de educație, cu adevărat umană și umanistă». Dacă statele civilizate nu vor lua măsuri pentru întărirea acestui tip de educație, gândul mă duce la un dezastru asemănător celui din poemul apocaliptic (profetic?) din ultimul volum antum al lui Charles Bukowski, The Last Night of the Earth Poems (1992), Dinosauria, Noi. Față în față cu ororile și entropia înconjurătoare (dictatori, războaie, sărăcie, corupție, dezumanizare, automatizare, alienare, deculturalizare etc.), literații autentici fac ceea ce au făcut dintotdeauna: scriu. Oricât de zadarnic s-ar dovedi, scrisul rămâne cea mai benefică deșertăciune. Iar lectura, oricât de inutilă ar părea, cea mai eficientă școală de (re)umanizare.“ Subscriem cu convingere la ideile exprimate de Gabriela Gheorghișor. (Cronicar)
Cafeneaua critică
Sub egida Editurii Casa de pariuri literare apare, într-un tiraj de 1000 de exemplare, o publicație dedicată Cafenelei critice, proiectul cultural conceput și pus în operă de Ion Bogdan Lefter, cel care, într-o autobiografie scrisă cu farmec, cu care se deschide această revistă, precizează: „…autor de cărți, câteva zeci la număr, îngrijitor de ediții, colaborator și rubricard la ziare și reviste, semnatar al câtorva mii de articole, studii, eseuri, în presa tipărită și, de când cu Internetul, și în online, cu alte și alte proiecte, participant la dezbateri publice și varii evenimente literare și culturale din țară și din multe străinătățuri, conferențiar la universități europene și americane, membru în jurii și în fel de fel de comitete și comiții, colaborator și rubricard la posturi de radio și televiziune, pe scurt ocupat tot timpul , drept care bilanțul/ «cv»-ul/ «siviul» nu poate fi decât incomplet, ceea ce nu înseamnă că poate lipsi din înșiruire tocmai Cafeneaua critică, longevivul meu proiect de dezbateri publice pe teme de actualitate socio-culturală inaugurat în 1994 și prelungit în anii de pandemie COVID – 19, de fapt 20-23, până în 2024, cu mini-Cafeneaua critică «on-line» – aventură întinsă pe mai bine de 30 de ani, rezumată în publicația de față!“ Într-adevăr, avem o atentă sinteză care ne prezintă momentele importante din istoria Cafenelei critice, această remarcabilă instituție de dezbatere publică, datorată lui Ion Bogdan Lefter. De citit! (Cronicar)
Un accent: poetul în memoria colectivă
Programul prezenței noastre în Spania (e vorba despre Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici și semnatarul acestei note), la invitația Universității din Alicante, a cuprins și o vizită la Orihuela, un oraș de doar circa 80 000 de locuitori, însă impresionant prin atmosfera lui medievală și prin câteva obiective culturale cu totul deosebite: clădirea de o măreție calmă a universității care a existat aici din anul 1552, Pontificia y Real Universidad de Orihuela, până în secolul al XIX-lea, astăzi fiind un liceu; apoi, Catedrala, Muzeul de Artă (unde se poate admira o minunată pictură a lui Velázquez („Ispitirea Sfântului Toma d’Aquino“) și, neapărat, Casa memorială dedicată poetului Miguel Hernández, originar de aici. Cine a fost Miguel Hernández? Poet și dramaturg, autodidact, atașat de valorile de stânga, participant la Războiul Civil, arestat, moare de tuberculoză, foarte tânăr, la 31 de ani, în închisoarea din Alicante. Lirica sa este influențată de Federico García Lorca, Pablo Neruda și Vicente Aleixandre și influențează, la rândul ei, poezia spaniolă ulterioară. Este extraordinar cultul de care se bucură astăzi poetul în rândurile nu doar ale concitadinilor săi: casa memorială, în realitate un excepțional centru muzeal și cultural, este vizitată, într-o zi obișnuită, lucrătoare, de zeci de grupuri de elevi și de oameni interesați (ni se părea, după afluxul publicului, că suntem la vreun eveniment sportiv ori muzical în vogă, nu într-un spațiu dedicat memoriei unui poet!), i se editează opera, i se consacră monografii, filme și expoziții cu lucrări plastice inspirate din poezia sa, o stradă și diverse edificii îi poartă numele. Chiar și noul, impunătorul, prin dimensiuni și concepție arhitectonică, aeroport din Alicante se numește Miguel Hernández. Am încercat să transpun în mediul românesc această atitudine a spaniolilor față de o personalitate culturală din trecut. Ce-ar însemna să le arătăm o asemenea prețuire în absolut lui Nichita Stănescu, Marin Preda sau Nicolae Manolescu? Evident, ar fi în beneficiul nostru. Un popor care-și onorează trecutul are prezent și are viitor, are un loc demn în istorie. Dar, deocamdată, oricâte eforturi de imaginație aș face, mi-e imposibil să cred că suntem în stare să implementăm modelul spaniol cu privire la marii noștri scriitori. (G.C.)
Întâlniri literare la Alicante
Pe data de 23 octombrie, în cadrul Facultății de Drept din Alicante, a avut loc o masă rotundă pe tema sistemul concentraționar din perioada comunistă, despre regimul de exterminare sistematică care a cunoscut un apogeu în ceea ce s-a chemat „Experimentul Pitești“, temă a romanului lui Gabriel Chifu Punct și de la capăt. Gazda evenimentului a fost chiar decanul Facultății de Drept din Alicante, care a condus dezbaterea ulterioară, profesorul Mircea Mihăieș de la Universitatea de Vest din Timișoara, scriitorul Gabriel Chifu, directorul revistei România literară și profesorul Angelo Mitchievici de la Universitatea Ovidius din Constanța. De asemenea, a luat cuvântul Raúl Sánchez Costa, corespondentul pentru Europa de Est al ziarului El País. Traducerea pentru studenții spanioli a fost asigurată de organizatoarea evenimentului, prorector al Universității din Alicante, profesoara de traductologie Cătălina Iliescu Gheorghiu. Dezbaterea ulterioară a precizat importanța păstrării valorilor fondatoare pentru societatea europeană și apărarea cu orice preț a statului de drept, a drepturilor omului și a ceea ce ține de un sistem de justiție independent (the rule of law).
Pe data de 24 octombrie s-a desfășurat lansarea romanului lui Gabriel Chifu, Punct și de la capăt (2014), în traducerea spaniolă, Punto y aparte, realizată de către profesoara universitară Cătălina Iliescu Gheorghiu. Evenimentul s-a desfășurat în compania distinșilor profesori universitari José Maria Ferri, decanul Facultății de Litere și Filozofie din Alicante, și a profesorului Joaquín Juan Penalva, profesor de literatură la Universitatea „Miguel Hernández“ din Elche. Criticii literari Mircea Mihăieș și Angelo Mitchievici au realizat o prezentare detaliată a mizelor cărții, a valențelor ei simbolice, a subtilităților care înscriu romanul într-o tradiție prestigioasă a romanului românesc și european. Profesorii spanioli au adus o viziune proaspătă, în contextul literaturii spaniole și mondiale cu propriile observații de lectură. Ambele evenimente au avut parte de traducerea profesoarei Cătălina Iliescu Gheorghiu care a reușit să le confere convivialitate, distincția și subtilitatea limbii spaniole. (Rep.)