Vorbind despre AI și șansele acesteia de a manipula oamenii, Harari aduce în discuție intimacy, intimitatea, legată, în unele aspecte ale sale, cu privacy: „In a political battle for minds and hearts, intimacy is the most efficient weapon, and AI has just gained the ability to mass-produce intimate relationships with millions of people“. Într-o lume a dezbinărilor, a neîmpăcării și egoismelor exacerbate, ba chiar obscene, de tot soiul, AI se propune ca medi(t)ator absolut. ChatGPT poate face pași importanți spre intimitatea oamenilor fiindcă e cel mai generos și mai dotat prieten imaginar pe care îl poate visa cineva. Te ascultă la orice oră din zi și din noapte, o poate face în limba pe care o alegi, nu te ceartă, e gata să te laude, ascultă de comenzile tale, îți dă, cu alte cuvinte, iluzia că ești la comandă, că ai sub control viața ta. Dar, la o mai atentă gândire, înțelegi că ce-ți oferă nu te conține ca partener. Că, în fond, ți se fură încet chiar pârghiile de control ale minții. Nu comanzi în sensul că ești comandant, ci mai degrabă simplu beneficiar pasiv – ca atunci când „îți faci o haină la comandă“, dar nu împungi nici măcar o dată cu acul și nu știi nimic despre procesul producerii hainei. Îmi vine în minte nuvela Păianjenul a lui Hanns Heinz Ewers (trad. Paul Zarifopol), prezentă în Antologia prozei fantastice – alcătuită de Roger Caillois în 1966 și apărută la noi în 1970 – în care jocul dintre personaj și țesătoarea care se zărește la geamul casei de peste drum începe ca un joc – el se amuză că gesturile sale sunt pe loc imitate, maimuțărite, orb și implacabil, de silueta de vizavi. Prins în joc, înțelege prea târziu că el e cel care face supus gesturile sugerate de țesătoare. Că strivește între dinți un păianjen când e găsit mort nu-i decât o revanșă târzie și inutilă…
Yuval Harari avertizează (în The Economist) asupra amenințării AI la adresa celor mai profunde valori umane, fiind în joc chiar sensul existenței umane: „…AI a piratat sistemul de operare al civilizației umane“, subminând capacitatea noastră de a spune povești, invadând relațiile noastre intime, creând o lume de iluzii de care nu mai putem scăpa. „Nu e sfârșitul istoriei, spune Harari, ci doar sfârșitul părții sale dominate de oameni.“ Deși controversată și pusă la îndoială de alți gânditori, fiindcă omul nu a controlat niciodată narațiunile despre propria viață, de data asta pare că lucrurile au un grad mai mare de periculozitate fiindcă e subminată intimitatea omului. Miezul său cel mai propriu. Intimacy mi-a atras atenția și din alt punct de vedere. Nu mă satisface traducerea cu intimitate. Mă simt provocată să născocesc un alt cuvânt. Așa cum mortalitate nu acoperea perfect „condiția de muritor“ și am ales să inventez termenul muritudine, nici intimitate nu acoperă acea interioritate care se încheagă încă din copilărie prin experiențe de viață, cunoaștere, cercetare, negociere cu sine și cu provocările lumii și care poate deveni Eu. Adică acel ceva discret și foarte personal care va comanda reacții, perspective, dorințe, idiosincrasii. În limba română, relații intime trimite direct la sexualitate. Dar lăuntrul la care trimiți când spui eu nu e doar asta. Așadar propun să-l numim lăuntricitate. Lăuntricitatea definește și decupează un caracter, o fire, o personalitate, le dă culoare unică și contur singular: „Nu știu alții cum sunt, dar eu…“ Ea ține de definirea de sine a omului ca pol cunoscător, lucid și rațional, față în față cu realitatea necesară (aceasta din urmă de o „pasivitate indiferentă“cum ar zice Camil Petrescu), aduse prin efortul cunoașterii una în pragul celeilalte, cu ajutorul cuvîntului.
Ce spun dicționarele? Intimitate este un substantiv feminin care descrie calitatea a ceea ce este intim, o legătură strânsă, o prietenie profundă bazată pe conexiuni intime, sau un cadru restrâns și familial. De asemenea, se poate referi la lucruri personale și profunde, ascunse de privirile curioase, sau, la plural, la obiecte intime și personale. În dicționar englezesc: Intimacy „is a profound sense of closeness, connection, and trust within a relationship, characterized by emotional vulnerability, shared experiences, and mutual understanding. It involves the willingness to be open about one’s thoughts and feelings, allowing a partner to see and accept one’s true self. While often associated with romantic relationships and physical touch, intimacy can also exist in platonic friendships and familial bonds, existing on many levels beyond the sexual“. Definiția lui lăuntric e mult mai aproape de sensul pe care îl dau eu intimității: Care se află în interior; care ține de alcătuirea psihologică proprie a unui individ; totalitate a trăirilor afective, emoționale ale unui individ; subconștient; care (constituie sau) ține de partea esențială, mai profundă a unui fapt, lucru, fenomen; tainic. Așadar, AI pune în primejdie lăuntricitatea omului. Dar, spun imediat, doar dacă aceasta e fragilă, neintegrată. Nu e de mirare că cei mai vulnerabili sunt copiii și tinerii. Ei nu au încă eul integrat bine configurat. Mă refer, desigur și din nou, la cartea lui Frank W. Putnam, Diagnosis and Treatment of Multiple Personality Disorder, 1989. Am tradus această carte pentru un proiect editorial abandonat, din păcate. Personalitatea multiplă este una dintre cele mai uimitoare și neobișnuite condiții mentale cunoscute. Existența unor alter-personalități, aparent separate și autonome, care-și alternează controlul asupra comportamentului individului, ridică probleme în legătură cu credința fundamentală despre unitatea personalității și structura conștiinței. Evidența sugerează că noi toți ne-am născut cu un potențial pentru multiple personalități și că, în cursul dezvoltării normale, reușim, mai mult ori mai puțin, să consolidăm un sens integrat al eului și identitatea prin stări comportamentale și să învățăm să modelăm tranzițiile dintre acestea. Stările disociative se caracterizează printr-o alterare semnificativă a funcțiilor integrative ale memoriei pentru gânduri, sentimente ori acțiuni, și alterări ale sensului eului. De reținut și aplecarea copiilor spre fantezie în general și abilitatea de a proiecta „personalitate“ în obiecte și situații, în particular (de a personifica).
Se poate vorbi și în termenii trionticității persoanei: „Ființa este definită, astfel, cu expresia sintetică a trei poli – direcții de mișcare: polul formal: EU – ipseitatea; polul structural afectiv, al vectorului de orientare ordonatoare, coerentă: TU – tuitatea, și polul sistematic valorant, sancționant și proiectiv: EL – illeitatea“. (Eduard Pamfil și Doru Ogodescu, Persoană și devenire, 1976.) O relație euritmică a celor trei poli ar conduce la o stare armonică a personalității umane, mai degrabă clasică, supusă canoanelor venite din afară, adaptată. La Eminescu, de pildă, nu se experimentează psihologii îndepărtate, ci se cheamă la viață potențele lui adânci. Oglinda întunecată și profundă a lumii se află, în exclusivitate, înlăuntru: „Spovedindu-se, poetul poate adeseori să extindă eul său până la limitele unei perechi, ale unei colectivități mai întinse sau până la condiția umană generală“ (Tudor Vianu), dar, întotdeauna, aceste concesii se vor argumenta din interior. Realitatea e recompusă vizionar din mai multele fețe experimentate de poet. Prin acordul fin, cum spun cosmologii, prin care mai mulți parametri colaborează pentru e fi posibilă viața.
La o masă rotundă din martie 2025, despre beneficiile pe care le aduce AI, dar și despre riscurile pe care le incumbă, s-a adus în discuție viitorul lumii noastre în condițiile unei generații care crește deja într-o relație intimă cu AI, aceasta înlocuind tot mai mult generația matură care ar trebui să fie la datorie. Explicabilă, firește, această relație fiindcă e vorba despre un partener care-ți acordă atenție fără pauze, nu e niciodată supărat ori critic.
În cartea sa Identitatea virtuală, Mihnea Măruță încearcă să răspundă la întrebări incomode provocate de conviețuirea intimă a omului cu AI: „În ce lume vor trăi copiii noștri? Ce transformări se produc în mintea unui om care crește într-o societate unde e de la sine înțeles ca, încă din copilărie, să ai o reprezentare virtuală? Și ce transformări se petrec atunci când oricine poate spera să nu mai fie uitat?“ Căci, spune el, „cu fiecare minut pe care îl dăruiești rețelei de socializare, aceasta îți cunoaște și mai bine sentimentele. Nu numai că nu te poți bate cu ea, dar nici măcar nu știi ce știe ea despre tine“. Și, într-un interviu: „Ce am descoperit eu, gândindu-mă la povestea din teză [cartea a fost teza de doctorat a autorului], este că și ceea ce creăm în social media și în rețele este un simulacru. Fantoma asta pe care o creăm în rețea este de tipul simulacrului. Tot ceea ce facem în rețea seamănă cu noi, pe de-o parte, pentru că e făcut de noi, dar, pe de altă parte, nu seamănă cu noi, pentru că ascunde tot ceea ce nouă nu ne convine. Ăsta ar fi simulacrul, ceva care îți dă impresia că imită realitatea, dar, de fapt, nu o imită, ci este o creație cu totul nouă, de sine stătătoare, unică.“
De precizat că lăuntricitatea nu e o trăsătură înnăscută și prezentă în mod egal la toate ființele umane. Ea poate fi cultivată sau, dimpotrivă, ignorată. Ea conferă, când există și funcționează, capacități superioare de enunțat propria poveste funcție de tot trecutul, de observat lumea din jur cu textura ei complexă. Firește, aș putea identifica relativ ușor diferențele de grad ale lăuntricității la cei din jurul meu, dar aleg să recurg la un exemplu nelitigios, din literatură. Camil Petrescu și descrierea Doamnei T și a Emiliei. „Femeia aceasta (d-na T.) e tovarășul care m-a oprit din drum numai ca să privească el ceva, și de atunci am început să văd și eu o mulțime de lucruri.“ Ochii doamnei T. «când se fixau asupra unui obiect îl creau parcă». Privirea creatoare stabilește ierarhii mai ferme și mai categorice decât statutul social. Emilia e de neimaginat în rolul de privitor. În jurul ei plutește o ceață grea și vâscoasă. Lipsită de vocabular analitic, e incapabilă „de a avea impresii cât de puțin întemeiate“, de a descoperi nuanțe, încremenită în „senzualitatea dizolvată, leneșă și lenevitoare ca aerul cald“ a camerei sale. Imaterialitatea subtilă a privirii se găsește dezarmată în fața materialității greoaie a acestei ființe „fără frunte“ Dacă toate detaliile trupului Doamnei T. se angrenează într-o expresie complicată și infinit interpretabilă, cu rădăcini în lăuntricitatea ei bogată și tainică, la Emilia „insensibilitatea leneșă, puțin lălâie“ se transmite trupului plin, doldora, care rămâne până la capăt „corp aparte“, inadaptat psihic la momentul trăirii.
Fiindcă suntem producători sau consumatori de artă, o formă aleasă, specifică de disociere, dar și un mijloc de menținere, la nivelul speciei și al ființei culturale, a eului integrat, Povestea mea spusă de o străină gură – cum se întâmplă în toate operele de artă autentice – devine suportabilă, iar alienarea își pierde, atunci, semnul minus. AI este o străină gură, dar una care dislocă pas cu pas lăuntricitatea omului și se propune pe sine ca reprezentant. De fapt, ca uzurpator. La un simplu chestionar pe tema originalității, AI răspunde senin: textele mele nu se supun copyright-ului. Tot ce îți furnizez eu, pe orice subiect, în ce stil dorești, poți folosi liber cu semnătura ta. Autorul adevărat, așadar, nu e cel care scrie, ci cel care semnează. Fără comentarii! Ca să ții piept „abuzurilor“ AI, ai la îndemână o soluție veche, cu termen de valabilitate nelimitat: cărțile. Lectura îți consolidează lăuntricitatea, așa încât te poți bucura cu inima ușoară de beneficiile indiscutabile ale AI.