Drama eroinei din „pustie“

Captivat de explorarea critică a totalitarismului comunist, inițiată în romanul Inocența șarpelui din 2000, Cornel Nistea a continuat-o în Întâlnirile mele cu Orlando, unde mecanismul diabolic al regimului comunist este reliefat din perspectiva unui intelectual marginalizat. Romancierul revine asupra temei în Condamnați să trăiască (Ed. Școala Ardeleană, 2024), urmărind de această dată soarta tragică a unui personaj feminin. Într-un gen de prolog al acțiunii romanești, o tânără mamă, Teodosia, asistă neputincioasă la acțiunea brutală a securiștilor care îi arestează soțul și tatăl (boierul și fostul senator Paul Aron). Profilul ei moral se conturează în tușe realiste încă din capitolul introductiv Abandonați în pustie. Aplicând metodic formula monologului interior, prozatorul apelează adesea, în sprijinul caracterizării, la transcrierea „vocii interioare“ a eroinei. Conduși de un milițian, ea și fiul său Mihăiță sunt trimiși cu trenul într-o direcție imprecisă, sinonimă cu pustietatea, spre a-i izola de noua societate comunistă. Cum mărturisește în sinea sa femeia credincioasă: „Dumnezeu ne-a dat pedeapsă să trăim în pustie. Nu vom afla niciodată de ce… și-apoi, de acum înainte, nu voi avea altă grijă mai mare decât să apăr viața copilului meu.“ Rămasă fără identitate oficială, eroina se adaptează situației de exclusă, gândind un „plan de supraviețuire“ pentru a-și salva fiul minor. Improvizează un bordei în câmpul pustiu, hrănindu-se cu roadele neculese ale naturii. Sunt salvați de un generos vânător din satul învecinat care îi găzduiește, angajând-o formal pe Teodosia ca femeie de ajutor în gospodărie. Până când este acuzat de autoritățile comuniste că o exploatează pe femeia rătăcită. În capitolul median, romancierul ne face Cunoștință cu noua ideologie, cum sună titlul ilustrativ. Într-o subtilă combinație de umor și ironie, inclusiv la nivel onomastic, el satirizează propaganda comunismului românesc contaminat de ideologia stalinistă. Pornind de la întrunirea „comitetului revoluționar“ din comuna Vadu Mare, unde primarul Ion Gurău, tovarășul Flamură Roșie, împuternicitul raional Ștefan Erdely și Irimie Pasăre – șeful Fermei de animale „Secera și ciocanul“ aflată în impas se întrec în cuvântări lozincarde. Discursul proletcultiștilor este impregnat de demagogie și fals impuls revoluționar, întreținut prin „cugetări mărețe“ ce marchează distanța enormă dintre sublim și derizoriu. La ferma de animale în derivă este obligată să lucreze și Teodosia, pe care gazda ei generoasă (pașnicul țăran înstărit Dumitru Savu) o prezintă ca o femeie amnezică, fără identitate, după ce îi arsese casa. Dar Eroina mută vorbește – cum indică titlul ultimului capitol – după ce reabilitează ferma porcină prin inițiative gospodărești deprinse la conacul de acasă. Este lăudată în ziarul partidului „Scânteia“ și propusă pentru acordarea titlului de „Eroină a muncii socialiste“. Publicitatea, însă, provoacă descoperirea identității tinerei muncitoare de către agenții Securității, care o arestează în timpul festivității. Într-un final deschis, urmările dezvăluirii sunt drastice. Familia lui Dumitru Savu este deportată în Bărăgan, iar fiul „dușmanei poporului“ ajunge la orfelinat. Format la școala tradițională a prozatorilor ardeleni – precum Rebreanu sau Agârbiceanu –, Cornel Nistea a conceput o frescă social-istorică din perioada instaurării sistemului comunist în România, cunoscută din interiorul trăirilor biografice. Nu întâmplător romanul se încheie cu un epilog expres intitulat Despre autor, sugerând corespondența dintre istorie și (auto)biografia „puternic marcată“ (cum spune) de dictatura comunistă. La începutul romanului era sugerată – e drept, tangențial – natura confesivă a narațiunii, cu amintirile recuperate prin prisma copilului Mihai de odinioară („Ceea ce trăise, copil fiind, îi părea și astăzi, ca rupt dintr-un film de groază.“)