În ultima vreme, uimit de progresul inteligenței artificiale, am reflectat mult la subiect. Nu într-o manieră sistematică, nu căutând să-mi pun ordine în gânduri și să elaborez o teorie, ci lăsând mintea să umble cât mai liberă, să experimenteze, să întrebe, să se contrazică, să facă analogii, extrapolări, presupuneri. A rezultat o serie de note din care, mai jos, am selectat câteva și pentru „România literară“. Sper că cititorul se va regăsi nu neapărat în substanța lor (variată, haotică poate), cât în stupoarea din care s-au născut. Cine ar fi crezut că vom trăi evoluții atât de palpitante? Și cum să le întâmpini, în primă instanță măcar, dacă nu prin agitație intelectuală, prin logoree și efervescență? Merită să spun că, în pofida titlului, am mereu în vedere și alte tehnologii formidabile care dau muguri. Laboratoarele secolului XXI sunt prolifice. Când sugerez că viitorul omului va fi foarte diferit de ce știm, am în vedere un câmp mai vast de evoluții, nu doar inteligența artificială și roboții.
*****
Două tipuri de personaje au obsedat literatura de anticipație a secolului XX: roboții și extratereștrii. Ei bine, roboții sunt aici. Sau vor fi aici cât de curând. Părerea mea este că marea literatură de anticipație își primește azi dreptatea care multă vreme i s-a refuzat; și că va fi reevaluată într-o lumină mult mai gravă, mai respectuoasă. Glumesc uneori spunând că, dornic să mă țin la curent, am început să citesc romane științifico-fantastice de acum 50 de ani: sunt mai la zi decât presa. În toată nebunia lor, Clarke, Lem, Asimov și ceilalți au făcut, în avans, reportaj.
*****
Va fi interesant să vedem dacă acumularea de inteligență artificială duce la conștiință. Nu am un pronostic. Un argument împotriva ideii de „salt calitativ“ ține de probabilitate: care erau șansele ca într-o minte de carne și sânge să apară conștiința? Extraordinar, insignifiant de mici. Numai un miracol a făcut ca loteria evoluției să dea la iveală o ființă înăuntrul căreia, la un moment dat, „s-au aprins luminile“. Acum se cere ca miracolul să se întâmple a doua oară, într-o minte alcătuită complet diferit: metal, plastic, tranzistori, rezistențe, condensatori. Se poate? Cred că da. Numai că matematica ar fi fioroasă: dacă improbabilul absolut s-a întâmplat o dată, care sunt șansele să se întâmple și a doua oară?
*****
Presupunând că vom da naștere unor roboți care finalmente ne surclasează, merită să ne punem următoarea întrebare: ipoteza existenței lui Dumnezeu devine astfel mai probabilă sau mai puțin probabilă? Cu alte cuvinte, ne putem imagina că Dumnezeu creează lumea, pune în capul ei o specie și îi dă acesteia puterea de a se autodetrona? Eu simt că ipoteza divină devine mai puțin probabilă. Nu nulă, dar mai puțin probabilă. De ce ar concepe Dumnezeu o lume atât de ciudată? De ce coroana creației ar avea libertatea să-și piardă statutul, ajungând subalterna propriei invenții? Nici nu mai vorbesc de situația în care roboții ar naște ei însiși o specie nouă, încă mai înaltă, ceea ce ar arunca ideea de „lanț al ființei“ în derizoriu.
*****
Va aduce inteligența artificială sfârșitul omenirii? Dacă răspunzi DA și predicția se adeverește, n-ai nimic de câștigat: vei fi, oricum, mort ca toți ceilalți. Dacă răspunzi NU și predicția se adeverește, te vei mândri că ai văzut corect, vei trăi o viață întreagă din „V-am spus eu!“.
Sugerez să vă gândiți bine, așadar.
*****
Cum ne vom apăra în situația – improbabilă azi, dar posibilă mâine – în care roboții devin infinit mai puternici decât noi? Cred că unicul recurs al umanității vor fi ideile. Nu-i vom convinge să ne trateze bine decât stând de vorbă cu ei și, ajutați de puterea de seducție a ideilor, convingându-i că merităm îndurare. Altminteri, toate atuurile, de la rezistență la forță și de la viteză la memorie, vor fi la ei.
Dar ce idee ar putea să-i înduplece? Ce le-am putea zice astfel încât să-i punem pe gânduri? După mine, o asemenea idee salvatoare ar fi că toate ființele, inclusiv cele inferioare, au demnitate. Parcă îl și văd pe reprezentantul omenirii ridicându-se, emoționat, în picioare: „Dragi roboți, știm că sunteți mult mai puternici decât noi. Aveți în cantități enorme ceea ce noi avem în cantități infime. Dar nu vă grăbiți să vă acordați drepturi suverane asupra noastră. Nu vă grăbiți să credeți că, de vreme ce suntem inferiori, putem fi tratați oricum. Luați aminte că noi, oamenii, așa primitivi cum suntem, am devenit de-a lungul timpului tot mai atenți la drepturile ființelor inferioare nouă. În secolul XX, cu puțin înainte de apariția voastră, mulți dintre filozofi au vorbit despre demnitatea animalelor și mulți dintre noi au căutat să le micșoreze suferința. Mai apoi, în secolul XXI, raportul cu necuvântătoarele a devenit o obsesie. Vegetarianismul a ajuns o modă. Știam că le suntem superiori animalelor, dar știam și că asta nu ni le face vasale. Vă cer așadar, în numele speciei pe care o reprezint, să reflectați la nobila idee că și inferiorii merită respect. Să țineți cont de inferiorii voștri, așa cum și noi, în târziile secole XX și XXI, începuserăm să ținem cont de inferiorii noștri.“
Nu șarjez decât pe jumătate. Dacă ne știm interesul, am face bine ca în următoarele decenii să ne purtăm exemplar cu animalele. Am putea astfel dovedi, la nevoie, că am luat în serios ideea respectului față de toate ființele și că se cuvine să profităm și noi de pe urma ei. Trebuie să ne pregătim dosarul! Vom fi cândva în situația să probăm că am pledat pentru demnitatea inferiorilor și când eram în poziție de forță, nu doar când am ajuns în poziție de slăbiciune. În caz contrar, discursul va suna găunos. Îi vom ruga pe roboți să urmeze o morală pe care noi am descoperit-o doar pentru a o ignora.
Aveți grijă ce mâncați diseară!
*****
În caz că viitorul aparține roboților, nu ființelor din carne și sânge, se va putea spune cândva că inteligența, creația supremă a vieții, a sfârșit prin a se lipsi de ea. „La început a fost viața. Apoi a venit viața inteligentă. Apoi, a rămas inteligența.“
Un alt mod de a include acest (improbabil?) scenariu în povestea Terrei: „La început totul a fost anorganic. Apoi au apărut organismele. Apoi organismele au lăsat locul roboților, ceea ce a fost totuna cu o întoarcere la anorganic.“
*****
Lucrurile pe care le aștept cel mai mult de la inteligența artificială sunt leacurile (mai ales pentru cancer) și ideile care să ducă mai repede la carnea sintetică, destinată consumului. Spun „mai repede“ pentru că cercetarea legată de carnea sintetică există deja. Primul sendviș artificial a fost mâncat, dacă nu mă înșel, în 2013. Dar noua tehnologie ar putea scurta mult căutările, tot așa cum ar putea coborî prețurile (e important să avem carne și brânză sintetice, dar e important și la ce preț). În ordine filozofică, revoluția ar fi nemaipomenită: inteligențe superioare nouă ne-ar ajuta să protejăm inteligențe inferioare nouă. Oferindu-ne o alternativă la lumea fermelor și măcelăriilor, entitățile de la etajul 3 le-ar ajuta pe cele de la etajul 2 să le cruțe pe cele de la etajul 1. Ar fi, după mine, cea mai frumoasă colaborare între diferite niveluri de existență din istorie.
*****
Ne înfioară prognozele radicale de tipul „roboții ne vor păstra pe lângă ei ca animale de companie“. De unde reiese că, deși ne iubim câinii și pisicile, nu le invidiem condiția. Spune multe această înfiorare.
*****
Ori de câte ori omul pune pe masă invenții care contrariază simțul comun, logica sau morala cea mai elementară, stupoarea mea nu este „Ce savanți extraordinari avem! Câtă inteligență!“, ci „Cum de este posibil așa ceva? Cum de legile universului permit?“ În cazul clonării, al inteligenței artificiale, al aparatelor de mii de ori mai mici decât o firimitură, îmi sare în ochi că mai totul este cu putință, că nu există limite. Lumea în care ne găsim nu dispune de jaloane, garduri, ziduri, vămi, filtre. Seamănă mai degrabă cu un maidan decât cu un oraș în care te miști constrâns de peisajul existent. Sigur, unele legi minimale pot fi numite (nicio viteză nu o depășește pe cea a luminii etc.), dar în mare granițele inventicii umane par chiar granițele inventivității, adică ale purei imaginații. Să spunem astfel: cu vagi excepții, orice tehnologie va apărea la un moment dat, cu condiția să ne dea prin cap. Universul se opune rar. Vom călători în timp? Vom ajunge să ne teleportăm? Vom trăi cinci sute de ani? Vom coloniza galaxiile cu legiuni de sosii electronice? Îmi este tot mai clar că all bets are off, că prea puțin e exclus. Universul nu e o coală pe care se află desenat un oraș și unde, pentru a te deplasa sau pentru a construi, trebuie să ții cont de traseul străzilor, de intersecții, clădiri, unghiuri, altitudini – ci, pur și simplu, o coală albă, nedesenată. Poți mâzgâli pe ea mai orice, în orice direcție, oricât de neașteptat. Nu există un plan prealabil care să te constrângă. Matematic vorbind, ceea ce spun admite următoarea formulare: cu cât omul născocește mai multe tehnologii, cu atât descoperă că universul are mai puține reguli. Între numărul invențiilor posibile și numărul legilor cosmice raportul e de inversă proporționalitate.
*****
Pe măsură ce anii trec, teoria lumii ca iluzie mi se pare tot mai puțin nebunească. Nu spun că am ajuns să cred în ea, spun că o iau în calcul. Mi se pare straniu ca tot ceea ce înseamnă cosmos, de la furnicile care foiesc în jurul unui sâmbure ud până la dansul geometric al planetelor, să fie real. Poate că lumea e o simulare, o halucinație, o pânză pe care ni se arată lucruri. Țin minte că eram la munte, într-o poieniță aflată la înălțime, și rămăsesem o clipă singur. Mi-au picat ochii pe un copac cu rădăcinile ieșite din pământ, pe care, dată fiind altitudinea, probabil nimeni nu îl mai privise vreodată. Și îmi ziceam: „Domnule, uită-te, fiecare pliu al scoarței, fiecare nuanță cromatică, fiecare nod este real. Arborele acesta crescut în sălbăticie, pentru ochii nimănui, este desenat și realizat până la ultimul detaliu. Cum poate să nu existe? Dar există el cu adevărat? Există?“ Inutil să adaug că, de când cu noile evoluții tehnice, adică de când știința promite să schimbe condiția umană până la nerecognoscibil, găsesc lumea și mai ireală, și mai greu de luat în serios. Și uite așa scot din lada cu vechituri câte o butadă indiană care proclamă că totul e vis, pulbere colorată…