Nu se poate spune că mișcarea sociologică bucureșteană, care renăștea cumva după 1989, l-a prețuit foarte mult pe Mihail M. Cernea, cercetătorul stabilit după 1974 în străinătate. Potrivit lui Zoltán Rostás, M. Cernea este „sociologul român cel mai cunoscut în America“ (p. 5). Meritele i-au fost totuși recunoscute: în 1991 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar ulterior două universități i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa.
Anul 1974 este ca un punct de inflexiune în biografia sa academică prin faptul că atunci a fost angajat la Banca Mondială și nu s-a mai întors în România lui Ceaușescu: „am plecat la Congresul Mondial de Sociologie ținut în Canada și am rămas în America, începând să lucrez la Banca Mondială în Washington. La scurtă vreme după aceea am fost de fapt scos din sociologia românească, prin edict: se dăduse peste tot dispoziția ca toate cărțile mele să fie eliminate din biblioteci și librării, pentru că nu m-am întors în țară. Au fost eliminate chiar și referințele bibliografice…“ (p. 50). Numai în 1974, în România, Cernea publicase trei cărți de specialitate. În străinătate a urmat o carieră de excepție ca sociolog și antropolog, răsplătită prin premii și alte distincții prestigioase. Dar începuturile sale academice au fost contradictorii, mai degrabă „pe linie“: pe lângă studii valabile din punct de vedere științific, au fost și lucrări care semănau cu broșurile de propagandă ale unor activiști, iar acestea nu sunt de găsit doar în anii 1950, ci chiar și în timpul „liberalizării“ de după 1963, după cum recunoaște și M. Cernea în conversațiile cu Zoltán Rostás (p. 49). Un exemplu este Concepția despre lume a Partidului marxist-leninist, Editura Politică, colecția „Probleme de bază ale teoriei marxist-leniniste“ (1963) – care pe alocuri se transformă într-o înșiruire de citate din Lenin, Marx, Engels și Gheorghiu-Dej. Mihail Cernea a lucrat la poate cel mai ideologizat centru de cercetare al Academiei (din zona socio-umanistă) – Institutul de Filosofie – și nu se putea eschiva întotdeauna de la teme politizate în cel mai înalt grad.
Totuși, memorialistul ține să nuanțeze imaginea Institutului, mai ales când o raportează la Facultatea de Filosofie și privește situația de la mijlocul anilor 1960: „Trebuie să spun, spre cinstea Academiei, a academicienilor care erau pe atunci și chiar a colectivului de la Institutul de Filosofie, că, într-adevăr, atmosfera intelectuală din Institut și din Academie era mai liberă, mai relaxată, decât în multe alte instituții – cum ai spus, în Universitate. Deși dogmatismul și controlul ideologic erau ferme și presante tot timpul, în Institut puteai să mai spui și o opinie – să «fluieri în biserică» – cu prudență, și să folosești un limbaj care era oarecum diferit de limbajul din ședințele oficiale și din ziarele vremii. Tocmai acest climat ne-a permis să luăm inițiative, iar acest climat nu era exterior, ci era ceva care venea din noi, din majoritatea celor din Institut de la acea vreme – atât cei care se ocupau de filosofia generală, cât și câțiva dintre cei care lucrau în filosofia socială. Eu eram atunci în primii ani la Institut, venisem în ’59, cumva în ciuda repartizării mele absurde după ce am terminat doctoratul – intenționat absurdă, ca să mă împiedice să lucrez în filosofie. Am venit la Institut din inițiativa mea, iar directorii de atunci, academicianul [Constantin Ionescu-] Gulian și profesorul [Marcel] Breazu, au putut să-mi ofere doar o poziție de cercetător stagiar care să ajute la publicarea revistei [Cercetări filozofice], nu chiar pe schema Institutului“ (pp. 67-68).
Pentru cel care vrea să scrie istoria sociologiei autohtone în secolul XX, cartea de mărturii a profesorului Mihail Cernea este obligatorie. Evident, relatările pasionante – bine dirijate de Zoltán Rostás – sunt subiective și trebuie coroborate cu desfășurările din URSS, cu scrierile sovietice pe tema cercetărilor sociologice. În fond, în ianuarie 1958, Congresul Internațional de Sociologie s-a ținut la Moscova, iar publicația principală de științe sociale în limba rusă (Probleme de filosofie – Voprosî Filosofii, urmărită/tradusă și la București) a început să găzduiască materiale privitoare la sociologie și la cercetările sociologice. Deci chiar în Imperiul sovietic – care practic a interzis disciplina sociologică și la București, în 1948 – situația se schimbase radical peste un deceniu.
Un volum necesar și nu doar despre sociolog, despre funcționarul de la Banca Mondială, ci și despre alte ipostaze mai puțin știute ale lui M. Cernea: ziarist sportiv la „Tânărul muncitor“, redactor de politică internațională la „Scânteia tineretului“, student la fără frecvență, doctorand la Școala de Partid A.A. Jdanov ș.a.m.d.