Cristian Pătrășconiu: Ce culoare are poezia ta? Ar putea fi chiar alb-albastră?
Mihai Firică: Poezia mea este multicoloră. Când roșie, încărcată de sângele și inima pe care le expun și le analizez în mod repetitiv. Când albă, precum ceața sau norii transformați în metafore. Sau albastră, precum culoarea ochilor iubitei virtuale care privește marea. Știu unde bați, dar la mine alb-vișiniu este mai aproape de pasiunile mele. Deși sunt craiovean și în locul din care vin se trăiește iubirea la maxim.
Altfel, din altă perspectivă (metaforică): poezia – ta, pentru tine – e sânge sau e aer?
Și aerul are o greutate apăsătoare când introspecția capătă forma poemelor, un spațiu în care ființa își caută un sens absolut. Pentru mine, poezia este atât aer, cât și sânge: e ceea ce mă ține viu, ce-mi dă respirație și sens. Nu doar un impuls visceral, ci și un spațiu de reflecție și libertate interioară. În același timp, are și intensitatea sângelui, dar nu ca suferință, ci ca vitalitate creativă. Scrisul este simultan hrană și respirație, emoție și structură, un echilibru între impuls și gând, între tensiunea vitală și liniștea contemplativă. Fără poezie, aerul ar fi greu, iar sângele ar curge fără direcție, dar împreună creează viață și sens.
Și: poemele cele mai bune se scriu cu lacrimi?
Poezia mea nu este solară, cu ambiguități care acoperă mimarea trăirilor, ci o dăruire totală, un sacrificiu pentru literatură. Nu scriu pentru publicul care are un orizont de lectură pentru destindere. Și nici pentru somnolenți. Versurile au rolul de a atinge acea zonă interioară de unde pornește vibrația, unde generează emoție și retrăire a mesajului poetic. Nu teoretizez, doar spun adevărul meu despre poezie.
Dar cu ce?
Direct cu sânge. Fără teama că duc la extremă emoția prin explorarea suferinței sau intensitatea iubirii.
Poezia e, pentru tine, cum se spune la noi, în Oltenia, hodaia cea bună?
Mai mult decât o hodaie, poezia este o lume pe care mi-am construit-o folosind imaginația și cuvintele. Este mijlocul prin care înțeleg viața și oamenii, dar și propria mea stare interioară. Fără poezie, cuvintele rămân reci, iar lumea pierde din culoare; cu ea, orice experiență capătă sens și vitalitate, iar respirația creativă devine mai ușoară și mai plină de profunzime. Nu scriu proză, ci doar eseu și, uneori, critică literară. Accept că pot fi contrazis de către confrații mei.
Vine altfel poezia la tine în ultima vreme?
Un foarte bun prieten mi-a spus, citind cele mai recente poeme scrise de mine, că am descoperit un filon în care trebuie să sap cât mai mult, deoarece este ceea ce alți caută și nu vor găsi niciodată. Da, ai intuit, vine altfel din cauză că eu m-am transformat în ultima vreme sub presiunea interioară la care corpul meu este forțat să reziste. Știi ce? Paradoxal, mai multă suferință poate însemna o scriere mult mai apropiată de felul în care vrei să te exprimi, să scrii și să captezi atenția cititorilor prin ceea ce ridici. O dulce-amară povară care produce stări contradictorii, însă la mine a ieșit bine, așa cum nădăjduiesc să arate și volumul în care vor fi cuprinse.
Lucrezi cu muză/muze? Sau fără?
Muzele sunt… difuze. Mi s-a mai întâmplat în tinerețe. Însă trăirile unor experiențe puternice sunt magma din care prinde contur poezia. Uneori inspirația apare neașteptat, ca o scânteie care aprinde tot procesul creativ. Alteori, mă bazez pe disciplină, pe exercițiu și pe căutarea conștientă a ideilor. Cred că adevărata forță vine din echilibrul dintre spontaneitate și perseverență. Public rar, lucrez mult pe text și revizuiesc înainte de a publica un volum.
Te-a pus poezia vreodată într-o răscruce? Poezia, nu viața!
Am traversat o perioadă de tăcere literară în urma unei nedreptăți, o interpretare exagerată pe care am dat-o unui episod ciudat, însă tinerețea mea mi-a jucat o festă: cel mai important critic al acelor ani a făcut o afirmație mult exagerată, care nu s-a mai regăsit ulterior, în analiza sa asupra creației unui coleg de generație. Erau, de fapt, niște rânduri aruncate conjunctural, dar care m-au făcut pe mine să cred că a stabilit ordinea într-un clasament virtual. Aici a fost naivitatea. De fapt, poetul cu pricina era ridicat în slăvi de niște veleitari locali, însă s-a dovedit un ins de pluton, cu o creație cam ciudată, în care forța limitele logicii doar pentru a mima originalitatea. A forțat limitele până la a distruge poezia, acesta este adevărul. Dar mie mi-a produs o mare dezamăgire în acea perioadă. Cred că asta li s-a întâmplat multor tineri, așa că este un avertisment criticilor care aruncă, din generozitate sau din alte motive, cu lauri în debutanții care sunt efemeride. Riscă să demobilizeze tineri cu mult talent, dar mai puțină impetuozitate.
Care e / a fost punctul de cotitură pentru felul cum faci tu literatura, pentru felul cum înțelegi tu literatura?
Punctul de cotitură a fost clipa în care am înțeles că poezia nu e doar refugiu, ci și responsabilitate. De atunci am început să scriu nu doar pentru mine, ci și pentru ceilalți, încercând să fac din fragilitatea mea o punte de înțelegere. Cum am spus în versuri: „Cobor în vis şi acolo eşti tu, surâzătoare, cea care pleacă şi vine, aşa cum dimineţile lovesc întunericul“ — poezia mea a devenit exercițiul de a aduce lumină în întuneric.
Cartea – cartea ta! – la care ții cel mai mult?
Biografie sumară, cartea de debut, probabil din cauză că a trecut relativ puțin comentată de critici. Țin la toate cărțile mele, părți ale sufletului meu pe care l-am răspândit prin lume, la prieteni sau necunoscuți. Însă volumul de debut are poezii care, așa cum au spus critici atenți la lectură și la nou-veniții în literatură, are poeme care rezistă în timp și au arătat, la vremea respectivă, o voce nouă, de urmărit. Le sunt recunoscător pentru că m-au încurajat, iar volumul de versuri amintit se va regăsi într-o antologie de autor.
E loc pentru toată lumea în literatură?
Literatura e un spațiu infinit, unde fiecare voce adaugă o nuanță. Nu există pericolul de a rămâne fără loc, ci doar riscul de a nu-ți descoperi propriul ton, vocea ta în corul imens care este literatura. Dacă m-ai fi întrebat asta după debutul meu și după episodul relatat mai înainte… Cred că, în principiu, literatura ar trebui să fie un spațiu deschis tuturor vocilor, un loc în care diferențele de viziune, stil sau generație să se completeze, nu să se anuleze. În realitate însă, conflictele între generații au existat mereu, iar uneori nu au dus la nimic productiv. De exemplu, disputele dintre „generația ’60“ și „optzeciști“, în care primele volume ale celor mai tineri erau privite cu suspiciune sau chiar cu ostilitate, au lăsat în urmă multă tensiune și foarte puțină colaborare. La fel, critica vehementă a avangardiștilor față de tradiționaliști nu a creat un dialog fertil, ci o ruptură greu de depășit. Privind retrospectiv, fiecare tabără și-a confirmat valoarea, dar încordarea inutilă a frânat o punte între generații. De aceea, cred că azi e important să învățăm că este loc pentru toată lumea, iar literatura crește tocmai din diversitatea și coexistența stilurilor.
Să ai un ideal, să ai idealuri literare, cum ți se pare aceasta? Demodat, ridicol, necesar, urgent?
Idealurile nu sunt demodate. Ele sunt busola care te împiedică să te pierzi în zgomot. Scrisul fără idealuri este ca o pagină albă fără intenție, un gest gol. Ca un somn fără vise. Trăim într-o epocă în care relativismul și pragmatismul par să domine, dar literatura are nevoie de repere înalte, de acea tensiune interioară care o împinge să caute sens, frumusețe, adevăr. Un ideal nu înseamnă neapărat o rețetă sau un model rigid, ci mai degrabă o direcție, un orizont interior care te obligă să mergi mai departe chiar și atunci când drumul pare absurd sau inutil. Fără idealuri, scrisul riscă să devină un simplu exercițiu de stil, o joacă sterilă. Nichita Stănescu spunea: „Idealul este steaua după care îți croiești drum, chiar dacă nu ajungi niciodată la ea.“ Cred că această formulă rezumă perfect esența: idealul este un reper de orientare, nu o destinație fixă. Pentru mine, a scrie fără un ideal ar fi echivalent cu a naviga pe mare fără busolă. Poate părea demodat să vorbești astăzi despre idealuri, dar tocmai în lipsa lor ne pierdem ușor în derizoriu. Literatura are nevoie de acest impuls, de această urgență a sensului, pentru a rămâne vie și necesară.
Ce fel de idealuri în literatură? Care ți se par că sunt cu adevărat importante aici, cu adevărat sănătoase?
Autenticitatea, rigoarea, empatia. Poezia trebuie să fie vie, să transmită adevăruri omenești. Să emoționeze. Idealul cel mai sănătos e să scrii nu pentru succes, ci pentru a nu trăda clipa care te arde, pe care o simți cu intensitate. Idealurile literare pe care le consider esențiale țin de autenticitate, căutarea adevărului interior și rigoarea artistică. Nu vorbesc de perfecțiune abstractă, ci de onestitatea de a-ți asuma vocea proprie, de a scrie cu responsabilitate estetică și morală. Important e ca literatura să nu devină doar divertisment, ci un spațiu de reflecție și de profunzime.
Simți că (mai) e loc, în poezia tânără, pentru aceste idealuri?
Da, chiar dacă e mai greu. Poezia tânără caută libertatea, dar și sensul profund. Cum spun versurile: „Bărbatul singur… aşteptarea este o moară care macină la nesfârşit.“ Această vulnerabilitate arată că idealurile încă trăiesc: setea de adevăr, de sinceritate, de cuvânt care rezistă. Da, cred că în poezia tânără există încă loc pentru aceste idealuri. Mulți autori își caută identitatea într-un prezent fragmentat, iar idealurile nu trebuie privite ca repere rigide, ci ca orizonturi deschise. Chiar și în forme experimentale, ele pot da consistență și direcție, evitând superficialul.
Crezi că scriitorul are vreo datorie față de lumea în care trăiește? Punctual: față de lumea de azi?
Scriitorul este martor. Nu trebuie să predice, dar are datoria să redea vibrația timpului, să noteze tăcerile, neliniștile, iubirile și rănile. Să nu uite că „durerea înfloreşte când ating pământul“. Însă nu vreau să răspund doar prin metafore, deoarece subiectul are și o latură dură, pe care nu vreau să o evit. Cred că scriitorul are, inevitabil, o datorie față de lumea în care trăiește, mai ales față de lumea de azi, aflată într-o permanentă criză de sens și de valori. Literatura nu este doar expresia unei sensibilități individuale, ci și o formă de conștiință publică. Scriitorul, ca intelectual, are responsabilitatea de a observa lucid realitatea, de a denunța abuzurile, de a apăra libertatea și demnitatea umană. Nu toți trebuie să facă politică directă, dar cuvintele lor au greutatea unei intervenții publice. Uneori, simpla poziționare morală, exprimată în textele sau luările de cuvânt, poate avea un impact mai puternic decât un discurs electoral. M-am implicat în politică și mi-am asumat funcții publice pentru a reuși să fac lucruri concrete pentru comunitate, pentru Craiova, orașul meu natal, dar și pentru breasla scriitoricească. Atât ca secretar de stat la Ministerul Culturii, cât și ca membru al CA al SRTV, pot să ofer o listă consistentă de realizări. Nu o reamintesc aici, deoarece am făcut-o publică de mai multe ori, mai ales când am fost atacat din cauză că sunt politician, dar și pentru a nu fi acuzat de lipsă de modestie. Da, am ales să sacrific din timpul personal, al familiei sau din cel al creației pentru a nu mai sta pe margine. Atitudinea contemplativă este, mai ales în contextul politic românesc, contraproductivă. În același timp, există momente în care scriitorul trebuie să depășească zona confortabilă a literaturii și să se implice activ, să-și asume luări de poziție ferme, chiar și riscante. Responsabilitatea intelectualului de a se exprima politic derivă din aceea de a nu rămâne indiferent: tăcerea, în fața nedreptății, echivalează cu complicitatea. Ne plângem de lipsa de calitate a majorității celor implicați în politică, pe drept cuvânt, însă nu avem curajul de a spune că intelectualii, în cazul de față scriitorii, au obligația de a fi în agora și de a-și asuma rolul de reprezentare.
Cunoști foarte bine mediile literare de la noi. Inclusiv din poziții de management cultural, cum se spune acum. Cum ți se pare starea de fapt? Se poate și mai rău? Se poate și mai bine?
Paradoxală: fragile și rezistente (în special la schimbare). Există entuziasm, există voci autentice, dar și multă risipă de energii. Nucleul literaturii române de azi o reprezintă revistele literare, în primul rând ale Uniunii Scriitorilor din România. Aici nu trebuie coborât standardul valorii, nu trebuie să se piardă reperele estetice și cele ale criteriilor de performanță în cultura scrisă. Se poate mai rău, dar și infinit mai bine – dacă am învăța solidaritatea în locul orgoliului. Vezi cum se zbat instituțiile de cultură din cauza lipsei de fonduri și a unui management sănătos. Oamenii de cultură sunt înlocuiți de manageri care au diverse preocupări, dar pe cele culturale, nu. În funcții de demnitari sau în diplomația culturală sunt propulsați oportuniști care nu-și găsesc posturi în alte domenii și ajung, parașutați, să poarte responsabilitatea unor poziții în care înjghebează strategii culturale ridicole, neadaptate spațiului artistic. Asta este drama timpurilor noastre, în care scara valorilor a fost distrusă. Cunoscând din interior mediile literare de la noi, aș spune că starea lor actuală e una contradictorie: avem efervescență creativă, dar și fragilitate instituțională. Unele inițiative depind de entuziasmul câtorva oameni, nu de structuri durabile, ceea ce pune în pericol continuitatea. Se poate și mai rău, dacă sprijinul financiar scade sau interesul publicului se diminuează. Dar se poate și mai bine, printr-o strategie coerentă care să susțină literatura prin programe naționale, burse și parteneriate între edituri, instituții și autori. Uniunea Scriitorilor, prin concursuri pentru tineri, prin sprijinul acordat traducerilor și rezidențelor literare arată că există potențial, însă impactul acestor inițiative ar fi mult mai mare dacă ar fi completate de politici publice ce includ literatura contemporană în manual. Sper ca demersurile făcute, în ultima perioadă, de către Uniunea noastră să fie receptate și să prindă contur prin abordarea responsabilă din partea Ministerului Educației.
Unde apreciezi că e (încă) bine? În ce privințe?
În diversitatea de voci. Faptul că generații diferite conviețuiesc poetic, fiecare cu limbajul său, este un mare câștig. Această polifonie salvează climatul literar. Cred că există încă zone în care lucrurile funcționează bine: unele edituri curajoase publică literatură valoroasă, festivalurile aduc publicul aproape de scriitori, iar comunitatea online întreține interesul pentru lectură. O generație tânără de autori își afirmă vocea, asumând teme actuale, ceea ce înseamnă vitalitate. Uniunea Scriitorilor are un rol vizibil prin premiile și programele pentru debutanți, dar și prin eforturile de a sprijini traducerile, fără de care literatura română ar rămâne izolată. Remarcabil efortul revistelor „România literară“, „Luceafărul de dimineață“, „Convorbiri literare“, „Orizont“ și „Viața Românească“ pentru a deschide paginile nou-veniților în literatură. În plus, faptul că o parte dintre scriitorii contemporani încep să fie incluși în manualele școlare este un semn bun: elevii intră în contact cu texte actuale, nu doar canonice, și pot descoperi că literatura nu e doar o amintire a trecutului, ci un dialog viu cu prezentul.
Și unde sunt, în opinia ta, punctele slabe?
Punctele slabe vin din graba de a arde etape și din lipsa unei infrastructuri culturale solide. Avem poeți buni, dar fără sprijin editorial și critic, vocile se pot pierde. Punctele slabe țin de infrastructura fragilă: puține librării, biblioteci subfinanțate, educație literară incoerentă. Dependența de proiecte punctuale, cu resurse limitate, face ca multe inițiative să nu aibă continuitate. Publicul larg nu e suficient stimulat să citească, iar politicile culturale rămân reactive. Uniunea Scriitorilor derulează programe utile – concursuri pentru tineri, burse de creație, sprijin pentru traduceri – dar ele nu pot acoperi lipsa unei strategii naționale. Literatura contemporană este slab reflectată în manualele școlare, deși apar timid încercări de deschidere. Acest decalaj între producția vie și ceea ce ajunge la elevi perpetuează ruptura dintre scriitorii de azi și cititorii de mâine. Aici se vede una dintre cele mai mari vulnerabilități ale sistemului literar românesc. Întâmplările relatate despre uimirea elevilor când văd scriitori în viață are un gust amar: da, nu toți scriitorii din manuale sunt morți, nu toți sunt doar niște imagini îngălbenite cu care nu poți comunica. Am inițiat, la nivelul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, proiectul Scriitori la catedră, cu o bună ritmicitate, chiar săptămânală, în care colegii mei merg la întâlniri în școli. În echipe de câte doi, reprezentând genuri literare diferite, au dialoguri cu viitorii cititori de literatură română contemporană. Îmi place să cred că din sutele de elevi cu care avem un dialog direct vor prinde curaj să publice și, de ce nu, să ne fie colegi peste ani. În mod cert, proiectul acesta ajută la a ne crește o generație de buni cititori, avizați în ceea ce privește forța expresivității literaturii noastre. Nu sunt naiv când spun asta, nu mă las sedus de frumusețea acestor întâlniri, ci am văzut primele rezultate. În mai multe reviste, care au deschidere către tineri, numele lor au apărut alături de poezii sau proză. Este un drum pe care am pornit și eu, iar asta îmi este la îndemână să realizez pentru generația următoare.
Ții minte, sunt sigur, secvența faimoasă din Forrest Gump – despre întâmplare și destin. O să preiau formula și o să te întreb așa: la tine – în ce privește poezia, în ce privește literatura – a fost întâmplare sau a fost destin?
La mine a fost și întâmplare, și destin. Întâmplare, că am publicat pentru prima dată, dar destin pentru că poezia m-a ales și nu am mai putut părăsi acest drum. Drumul acesta m-a transformat în om care scrie pentru a trăi și trăiește pentru a scrie. Dragostea pentru familia mea se reflectă, de multe ori, în versurile mele. Tandrețea și grija pentru fiul și soția mea capătă forma unei anumite fragilități pe care imaginile poetice o împrumută involuntar.
Ne (mai) jucăm puțin cu imaginația? Uite, ce zici de asta: care poet, mare poet – din toată literatura română și din toată literatura acestei lumi – ai vrea, dacă s-ar putea, să stea și să citească peste umărul tău ceea ce scrii?
Mi-ar plăcea ca Nichita Stănescu să-mi citească peste umăr, cu uimirea lui de copil serios, și să-mi spună: „–Bătrâne, scrie, nu te teme.“ Sau Marin Sorescu, cu ironia lui tandră, ori Gellu Naum, cu adâncimea interioară și privirea sa caldă și pătrunzătoare. Observi că nu mă pot opri la un singur nume. Așadar, se pot intui modelele mele literare. Voi continua, deoarece îmi place exercițiul acesta de imaginație, pentru că spune multe despre felul în care ne raportăm la tradiție și la prezent. Dacă ar fi să aleg un poet român care să citească peste umărul meu, cred că l-aș alege pe Bacovia, pentru că privirea lui asupra limbajului era mereu proaspătă și ar fi provocatoare chiar și azi. M-ar bucura și discreta, dar tăioasa luciditate a lui Ion Barbu, ca un corector de idei, nu doar de forme. Dintre poeții străini, l-aș vedea pe Georg Trakl, cu intensitatea lui aproape halucinantă, ca un ecou al marilor neliniști. Îl adaug și pe Paul Celan, cu forța sa de a găsi poezie în traumă, și pe Wislawa Szymborska, cu ironia ei subtilă și umanismul generos. Aș vrea ca toți să stea acolo, tăcuți, nu să judece, ci să mă încurajeze să caut mai mult, să scriu mai adevărat, să nu mă mulțumesc cu un răspuns ușor atunci când poezia cere profunzime.
Trece vremea. Și n-o poți opri?
Vremea trece și nu o putem opri, dar poezia încetinește clipa. Ea smulge din efemer câteva scântei de eternitate. Chiar și atunci când noi dispărem, versurile rămân – cu parfum amar de migdale, dar vii.
