Fiind încredințat că ființa omenească nu poate exista autentic decât în măsura în care se exprimă prin limbaj, Gheorghe Crăciun a încercat în opera de ficțiune (dar ajutat și de opiniile sale de teoretician al literaturii) să transpună prin intermediul limbajului literaturii greul exprimabil al propriei ființe. Totodată, a dorit să asigure la lectură înțelegerea cât mai revelatoare a concepțiilor sale literare: „Putem deci observa că, de la începuturile ei și până astăzi, literatura rămâne un fenomen în umbra scrisului, în prelungirea sa. Totul pleacă de la literă și se întoarce la ea. Literatura se naște din mișcarea literelor pe hârtie, din mișcarea textului scris de la autor la cititor, din această mare metamorfoză în cerc, care pornește de la ideea originară de scris și ajunge la ideea postmodernă de scriitură.“ (Introducere în teoria literaturii, Editura Cartier, Chișinău, 2003, p. 8.) Pentru teoreticianul brașovean, practica literaturii nu a avut vreo rațiune de a exista în afara conceptului dinamic al corporalului, care a devenit o obsesie mai mult decât o constantă a gândirii lui. O nuanțare se impunea de la sine: „Când zic însă trup, nu am în vedere pur și simplu corpul, ci acea parte din mine care se află în afara stereotipiilor scrisului, străină motivelor culturale care mă asaltează din toate părțile, vie și neanalfabetizată.“ (Mecanica fluidului, Editura Cartier, Chișinău, 2003, p. 83.)
Prezența trupescului diminuează impresia de inconsistență a realului și a ființei și, din moment ce literatura este acaparată de corporal, de starea de a fi viu, atunci verba volant, scripta i-manent. În optica lui Gheorghe Crăciun, veritabila surprindere a lumii fenomenale se face printr-un act de limbaj care rămâne un specific modus vivendi, iar boala, decrepitudinea și iminența morții sunt nu numai experiențe ale trupului, ci și ale limbajului. În ipostaza de dublu al trupului, litera scrisă s-a ivit drept consecință firească a fricii scriitorului de dispariția fizică. Ideea logodirii trupului cu litera trimite la o adevărată androginie textuală, ca mod de reacție împotriva disoluției ființei în curgerea implacabilă a timpului. Echidistanța avută față de literatură și de coloratura thanatică a unor texte i-a inculcat lui Gheorghe Crăciun conștiința faptului că practica scriiturii riscă să fie devitalizantă până la ajungerea în pragul sinuciderii. Îngemănarea trupului cu litera nu-i poate anihila ființei sentimentul singurătății ori presimțirea sfârșitului și, de aceea, scrisul a constituit nu numai un modus vivendi, ci și un modus operandi pentru întoarcerea la palpitul vieții.
Literatura a fost considerată de Gheorghe Crăciun drept dublu al corpului, căruia ea îi oferă salvare și trăinicie. Aflat într-o acută și majoră criză existențială provocată de grava îmbolnăvire suferită în 2002, scriitorul ajungea să testeze, pe propriul trup, „fiabilitatea“ teoriei sale despre trup și literă. Acela a fost scurtul interval de timp când bolnavul s-a decis să facă o reinterpretare a prozei româneşti contemporane sub titlul Pactul somato grafic. Starea agonală proprie devenea o problemă de limbaj rezolvată printr-un pact somatografic. Și romanul Pupa russa, neterminat în momentul crizei existențiale respective, avea o certă influență soteriologică, salvându-l pe romancier – după propria mărturisire – de la stingere. Autorul a crezut în misiunea soteriologică a scrisului, lăudând-o, negând-o și provocând-o în acelaşi timp. Grație acestei meniri, creația i-a salvat ființa de la inconsistență, ambiguitate și amenințare cu sfârşitul.
Cuvântul „corp“ trimite și la semnificația cadaverică din limbile engleză și rusă, iar în falsul jurnal la Pupa russa autorul se referea undeva tocmai la opoziția persoană-nonpersoană (cadavru). Actul scrierii este condiționat de sănătatea trupească și, pentru a fi dedicat în totalitate literei, corpul trebuie redus la tăcerea pe care numai impecabila lui constituție și fiziologie o pot asigura. Scrisul a reprezentat pentru Gheorghe Crăciun un act creator complet, în stare să surprindă și să fixeze în forma imuabilă a literei efemerul trupesc. Oferind trupului o formă fixă, litera îl salvează de la extincție și se poate admite și accepția restrânsă de mântuire prin jertfă asumată, deoarece literatura a rămas totdeauna pentru acest scriitor un modus vivendi convertit la o „religie“ personală – singura posibilă după ce în modernitate s-a constatat că Dumnezeu a murit.
Perioada traumatizantă traversată de Gheorghe Crăciun este ilustrativă pentru funcția soteriologică a scrisului, pentru credința că trupul, confruntat cu spectrul morții, are șansa de a se salva doar prin litera scrisă. Mizând îndeosebi pe ideea naturii autoreferențiale a textului literar, scriitorul brașovean a fost convins că pactul autobiografic cel mai rezistent este acela semnat cu trupul, inclusiv cu „mâna care scrie“. Un astfel de pact „semnat“ între trup și litere s-a ratificat… literalmente atunci când Gheorghe Crăciun a trebuit să se cramponeze cu înverșunare de viață și a dat curs exhortației de a (se) scrie cu disperare. Mai mult decât o modalitate de a lupta împotriva uitării de după moarte sau de a o învinge, scrisul a reprezentat pentru autorul romanului Pupa russa o măsură de protecție împotriva vidului existențial din viață.
Iată cum este explicată relația dintre scris și frica de moarte: „Nu sunt deloc cinstit atunci când spun că moartea mi-e indiferentă, de vreme ce indiferența mea e scuzată prin obsesia scrisului.“ (Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), Editura Paralela 45, Pitești, 2006, p. 97). Prin urmare, scrisul are rol de anestezic în fața fricii de moarte, chiar dacă ineficiența sa este conștientizată: „Dar scrisul ca atu în fața morții este o prostie. Când el nu-ți mai produce plăcere și nu-ți mai mobilizează toate energiile e inutil. Degeaba scriu cu sentimentul răzbunării, al compensației post mortem. Scrisul ar trebui să fie o ocupație care să-mi aducă salvarea în această lume, de această lume.“ (Ibidem).
Astfel, relația scris-moarte dezvăluie explica ția a ceea ce înseamnă ontologia literaturii pentru Gheorghe Crăciun: scrierea angajează ființa într-o trăire plenară, cu toate simțurile: „De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzație. O senzație mi se pare întotdeauna, atunci când o conștientizez, mai inexplicabilă decât un gând. Gândirea pare să funcționeze de la sine, ea e un sistem organizat de reacție la lume. Dar lumea e chiar senzația. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. […] Ea se confundă cu ochii, auzul, limba, degetele mele.“ (Ibidem, p. 96). Disociat de gândire, trupul se identifică cu dimensiunea senzorială, vie a ființei. În înțelegerea lui ca ansamblu dinamic de simțuri și senzații exacerbate, accentul cade în scrierile lui Gheorghe Crăciun mai mult pe ideea de senzorialitate, de hipersensibilitate decât pe aceea de unicitate, fără ca aceste două însușiri să se excludă.
Spre deosebire de ramura științei biologice orientate către funcționalitatea internă a organismului uman, care propune, în mod para do xal, o abordare exterioară a acestuia, scriitorul are condiția „celui care încearcă să–și cunoască trupul din interior, ca un ignorant.“ (Ibidem, p. 41). Văzut și cunoscut din interior, trupul nu arată o structură stabilă, imuabilă și rezistentă la trecerea timpului, ci una perisabilă. Ceea ce pare fix și definitiv ține de exterioritate, de anatomie și, implicit, de moarte: „Stările tale de spirit sunt de fapt niște măști care ți se lipesc în nesfârșite variante de față. În realitate, fața nu există. Ea e doar suportul măștilor. Acel visat grad zero al fizionomiei tale este o utopie. Fizionomia își garantează individuali ta tea doar prin continua ei putere de metamorfoză. Fără așa ceva, singura posibilitate care mai rămâne e masca morții. Gradul zero al fizionomiei este moartea.“ (Ibidem, p. 32). Apropierea morții declanșează o reacție de ieșire din sine în scopul încheierii socotelilor cu viața, ceea ce nu reprezintă decât o altă modalitate de a căuta un sens și o justificare a existenței întru moarte. Doar că interogațiile în fața morții nu sunt decât întrebări retorice și acesta este motivul pentru care „întrebarea nu e o armă. E o simplă grenadă defensivă“. (Ibidem, p. 51) După cum știm, grenadele defensive au un grad de periculozitate sporit față de acela al grenadelor ofensive.
Autorul romanului Frumoasa fără corp echivala litera cu scrisul și corpul cu vorbirea. Pentru această a doua parte a identificării trupului, ca întreg, in… corpore, cu vocea, ca parte metonimică a lui, substituirea nu era fortuită, ci reitera întreaga dialectică dintre actul scrierii și cel al vorbirii: „Mă uit la ceea ce scriu și mă întreb: aceasta să fie vocea mea? Am folosit cuvântul «voce», pentru că el trimite imediat la trup, la respirație, la soma.“ (Mecanica fluidului, ed. cit., p. 83.) Emisia orală conține și exprimă unicitatea timbrului vorbitorului, pe când scrierea se confruntă cu limitele limbajului verbal. Ceea ce înseamnă că vocea prin care autorul definește trupul este o voce mută, o voce imprimată textual, care se aude doar la o lectură interiorizată. De fapt, vocea este urma autorului în text.
Căpătând valoare de document existențial autentic, scrisul avea pentru Gheorghe Crăciun menirea să transfigureze o felie de viață (realistă, nu căzută în naturalism) în formă durabilă. Apoi, exprimând profunzimile vieții, scrisul oferea șansa să se dilate limitele existenței. Fascinat de puterea limbajului, această voce autentică a optzecismului care a fost Gheorghe Crăciun a emis reflecții aprofundate asupra ființei umane ca veșnică dualitate corporal-intelectuală.