Examinarea originilor scrisului medieval românesc se confundă, practic, cu investigarea începuturilor istoriografiei.Nu pentru că nu s-ar fi scris și altceva pe teritoriul celor trei principate din care s-a alcătuit România modernă, ci pentru că scrisul istoriografic are deopotrivă vechime și relevanță culturală. Printre primele încercări de scris se numără și texte istorice, după cum și printre primele modele relevante de scris cultural (și chiar de virtuți expresive) se numără câteva dintre titlurile de bază ale istoriografiei noastre medievale.
Cartea lui Ovidiu Pecican Istoria istoriografiei Țării Românești între secolele XIII-XVIII nu vine, desigur, pe un teren gol. Despre această istoriografie medievală s-au pronunțat toți marii noștri istorici, de la Mihail Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu și până la Nicolae Iorga, ca și marii istorici literari, începând cu același Nicolae Iorga, trecând prin N. Cartojan și G. Călinescu, spre a ajunge la Nicolae Manolescu. Medieviștii contemporani – regretatul Dan Horia Mazilu sau Eugen Negrici – au analizat-o din unghiuri moderne, cum ar fi naratologia sau stilistica structurală. Însă cartea recentă a istoricului clujean aduce ceva nou în raport cu aceste cercetări, numeroase și solide, și ne obligă să ne schimbăm punctul de vedere în legătură cu multe aspecte fundamentale, atât ale istoriei naționale, cât și ale istoriei literaturii române.
Prima schimbare de proporții este anunțată chiar din titlu. Secolul al XIII-lea? Dar Țara Românească nu exista în secolul al XIII-lea! Face Ovidiu Pecican protocronism? Nicidecum. La mijloc este vorba de o prejudecată și, respectiv, de confruntarea ei cu o realitate documentară incontestabilă.
Este vorba de prejudecata care leagă începuturile scrisului istoric, la noi, de întemeierea statelor feudale. Care, cum se știe, în condițiile tulburi ale crizei Imperiului Bizantin, ale apariției Regatului Ungariei și ale statelor feudale balcanice (în primul rând, Serbia și Bulgaria, în scurtele lor etape de unitate administrativă), s-au născut mai târziu decât alte state feudale europene. La drept vorbind, chiar printre ultimele. Apariția și, ulterior, recunoașterea lor au fost îngreunate de o problemă pe care o stranie pudibonderie ne împiedică și acum să o discutăm deschis: confesiunea ortodoxă a locuitorilor, elitei și, nu în ultimul rând, a suveranului a făcut imposibilă încoronarea acestuia de către Papă. Domnitorii noștri au rămas cu un rang inferior – în Occident, ei erau asimilați cu prinții, de unde și arondarea feudală, fie și fictivă, a Țării Românești la Ungaria vecină, condusă de un rege – și de-a dreptul vag. Căci puterile lor erau, din anumite puncte de vedere, similare cu ale regilor, în timp ce din altele erau inferioare sau diferite. Această întârziere a constituirii sistemului de putere feudală a fost transferată de către istoricii noștri moderni și asupra istoriografiei. Căci, dacă nu există o curte, cine să comande cronici și de ce?
Este o prejudecată pe care Ovidiu Pecican o demontează cu suplețe, persuasiune și apel la document. Căci informația că toate cronicile românești de început – exemplul cel mai la îndemână fiind furnizat de Letopisețul de când, cu voia lui Dumnezeu, s-a început Țara Moldovei, scris din porunca lui Ștefan cel Mare – se sprijină pe alte izvoare istoriografice, mai vechi, numite anale, este curentă. Însă nimeni nu le-a cercetat cu adevărat, până la Ovidiu Pecican, în pofida faptului că aceste anale (cronici mănăstirești, însemnări de cancelarie, cronici locale etc.) sunt ele însele istoriografie.
Pornind de la primele cronici muntenești, istoricul clujean se îndreaptă către sursele primare și îndepărtate ale acestora, cum ar fi, bunăoară, Legenda descălecatului pravoslavnicilor creștini (1292-1303). Decriptându-i geneza și traseul ulterior în cronicile muntenești târzii, istoricul descrie concret condiția istoriografiei și nivelul conștiinței istorice în embrionul de cultură română de la acea dată, chiar dinainte de întemeierea propriu-zisă a statului feudal Țara Românească. Concluzii similare îi oferă și istoriografia circumvicină care se referă la Valahia și care va pătrunde în tradiția istorică a acesteia. Prin urmare, Pecican desprinde istoriografia de elementul puterii feudale, ilustrând incontestabil autonomia celei dintâi (desigur, la nivelul epocii).
Cea de-a doua mare prejudecată pe care cartea de față o pulverizează, pur și simplu, constituie „piatra unghiulară“ a multor teorii ale istoriei noastre culturale, de la cea privind începuturile istoriografiei și până la teoria spiritului critic, așa cum o configurează G. Ibrăileanu în Spiritul critic în cultura românească (1909). Este vorba despre prejudecata primordialității Moldovei, atât în întemeierea scrisului românesc, cât și în cea a culturii, în general. Pecican arată limpede că istoriografia munteană este cea mai veche și că aspectul ei polemic – spre deosebire de continuitatea moldavă, între Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce – nu împiedică, de fapt, configurarea unei tradiții scripturale. A cărei caracteristică eminentă este existența „în straturi“ de memorie consemnată în scris, care trec dintr-un text în altul, alături de inevitabilele deformări și „contribuții“ ale diferiților scriptori care le consemnează.
Îmi place enorm în cartea lui Ovidiu Pecican detașarea suverană de ambele direcții care se confruntă în istoriografia noastră actuală: cea „revizionistă“, reprezentată de școala lui Lucian Boia, și cea „academică“, ilustrată de Ioan-Aurel Pop și de o parte din facultatea de profil din Cluj-Napoca. Clujean ca apartenență universitară, Pecican se plasează la egală distanță față de cele două orientări, cu toate că, prin mobilitatea intelectuală și prin predilecția pentru investigarea prejudecăților, este mai aproape de Boia. Însă are cultul documentului și pasiunea analizei textului, mergând până la close reading. De pildă, din analiza onomasticii unuia dintre domnii din perioada de început, și anume Farcaș, el trage o concluzie nu numai diametral opusă interpretărilor romantice (ca să nu zic naționaliste) de până acum. Care postulau, fără niciun fel de dovadă, o „maghiarizare“ a unui nume românesc, atunci când personalitatea domnitorului ar fi intrat în circuitul scriptural de peste munți. În realitate, cum arată Ovidiu Pecican, este vorba de un domnitor român de origine maghiară: ocurență frecventă în întreg Evul Mediu european, începând chiar cu situația din regatul vecin, în care una dintre cele mai longevive dinastii maghiare era de origine franceză (Casa de Anjou). Chiar dacă există noțiunea de neam, în Evul de Mijloc nu există noțiunea europeană de națiune/naționalitate: în accesul la funcțiile publice contează mai mult religia și relațiile feudale, decât limba maternă. Relațiile Țării Românești cu Ungaria medievală, în paranteză, sunt mai profunde decât lasă să se înțeleagă istoriografia noastră clasică și, mai ales, ne-au fost benefice. Vecinătatea unui regat de factură occidentală a contat enorm, ca model, pentru un principat tânăr care nu mai putea face apel la sistemul slavo-bizantin și se lupta deja să reziste presiunii Imperiului Otoman.
Prin asemenea desfolieri în detaliu ale textelor vechi – care, deși editate, sunt în continuare necunoscute curentului principal al istoriografiei noastre –, Istoria istoriografiei Țării Românești între secolele XIII-XVIII devine o pasionantă narațiune detectivistică. Una care ne aduce aminte că autorul ei este nu numai istoric, ci și literat (prozator, critic și publicist), și de asemenea că istoriografia este o disciplină narativă în care, pe lângă cunoștințe, nu strică să ai și talent literar. Nu spre a ocoli documentul – Pecican se bazează în totalitate pe texte și documente –, ci spre a-ți pune în pagină ideile și a transforma niște personaje demult uitate în oameni vii, care nu doar circulă prin memoria noastră culturală, ci ne furnizează modele și înțelesuri.
Există și o prejudecată de istorie literară pe care cartea istoricului clujean o pulverizează cu multă amenitate: aceea care așază în centrul narațiunii medievale cu subiect istoric cronicile moldovenești, pe baza „obiectivității“ lor. Nu doar că obiectivitatea este, în istoriografie ca și în celelalte domenii, o iluzie a naivilor sau a diletanților. Ci și pentru că, dintotdeauna, specificul istoriografiei a fost cel de a dezbate, chiar și polemic, chiar și contradictoriu, o realitate trecută pe care nu o mai putem nicicum reconstitui așa cum a fost. Istoriografia muntenească este nu numai, la modul genuin, apropiată de definiția genului, dar constituie mai mult decât un simplu izvor documentar. Istoria ei este și o istorie în eboșă a scrisului medieval românesc, pe care, în cartea de față, Ovidiu Pecican o configurează cu enormă cuprindere.
Istoria istoriografiei Țării Românești între secolele XIII-XVIII constituie o apariție mirabilă, altfel, prin amploarea schimbărilor de paradigmă pe care le propune, într-o cultură actuală preocupată mai ales de fleacuri și de probleme închipuite. Rămâne de văzut dacă istoria literară și istoriografia vor asimila aceste schimbări.