Un scriitor cu oarecare faimă în vremea comunismului povestea experiența pe care o avusese, ca învățător, la moartea lui Stalin. Indicația sosită de la forurile de partid cerea ca, simbolic, să aibă loc în toate localitățile procesiuni funerare în amintirea marelui satrap. Mi-a rămas în minte expresia folosită de prozator: „Înmormântarea trebuia să aibă loc cu tămbălău.“ Altfel spus, oamenii urmau să fie convinși să-și smulgă hainele de pe ei și să plângă în hohote. La moartea lui Ion Iliescu n-a plâns nimeni. Românii n-aveau niciun motiv să-l regrete pe ultimul stalinist al fostului lagăr socialist. A fost omul care a adus atâtea nenorociri țării, cât n-a adus un război. De plâns, nu l-a plâns însă nimeni. Dar de guițat, tot au guițat câțiva. E vorba de supraviețuitorii din presă ai epocii sale de glorie, de năimiții din televiziuni, de securiștii metamorfozați în comentatori politici și, evident, de o parte din pesediști. Nu chiar toți: liderii „istorici“ ai partidului, recte Geoană și Ponta, au tăcut mâlc. Aveau motive întemeiate: nimeni nu le va mai desprinde de pe frunte etichetele lipite de Iliescu: „Prostănacul“, respectiv, „Cârlanul“.
Deși n-am urmărit largile desfășurări de forțe de la televiziuni (m-am rezumat să citesc câteva comentarii despre ele, în primul rând pe cele ale lui Vladimir Tismăneanu), am aflat că la înmormântarea (la care, surprinzător, n-a fost buluceala la care se așteptau unii — dovadă că fascinația modelului iliescian a apus) au oficiat și niște preoți. Desigur, ortodocși. Am fost sincer mirat. Iată că și după moarte Iliescu ne minte în față. Ca ateu declarat și răsdeclarat, m-aș fi așteptat să ajungă la crematoriu. Situația e consternantă: după ce ai fost în timpul vieții exponentul ideologiei marxiste care s-a manifestat violent și asasin pentru eradicarea religiei, iată că în ceasul final ceri îndurare de la Dumnezeu.
Mi-am amintit cu acest prilej de o vorbă a cu adevărat nemuritorului Marx, Groucho: „După moarte, vă rog să mă incinerați. Iar zece la sută din cenușă dați-o impresarilor mei.“ Dar cine sunt în clipa de față impresarii? Cine capitalizează moartea lui Ion Iliescu? Cine își asumă moștenirea liderului bolșevic, cel care a îndoliat în mai multe reprize țara? Cine nu acceptă nici în ruptul capului regulile democrației și nu se imaginează altfel decât la butoanele puterii? Răspunsul e simplu: PSD-ul. Liderii săi au folosit prilejul pentru a amenința din nou cu plecarea de la guvernare. Am auzit ad nauseam această lozincă și o vom mai auzi până când va dispărea de pe pământ ultimul pesedist.
Pretextul indignării grindenilor și al ciracilor din partid l-a reprezentat poziția USR-ului în legătură cu declararea funeraliilor naționale. Pesediștii au anunțat că nu mai participă la ședințele coaliției de guvernare, ofuscați de „lipsa de respect și demnitate“. Cine mai are o urmă de bun simț poate exclama: „În sfârșit! Cum de nu dă Domnul! În absența pesedeilor, mari meșteri în legarea între ele a șireturilor pantofilor, în faulturi grosolane în careu și boicoturi la mișto, poate o ia și reforma în direcția bună!“ Iliescu a fost pompierul piroman, care a dat de mai multe ori foc țării, ca să poată apoi „emana“ apoteotic în aplauzele boborului fesenist. Apostolii săi, de rit mai vechi sau mai nou, au ieșit la atac în haită. Între ei, incomparabilul Văcăroiu, care ne-a servit baliverna cu „salvatorul“ Iliescu: împreună cu SIE, el ar fi împiedicat dispariția țării. Ba dimpotrivă, dom’ Văcăroiu: a depus eforturi herculeene s-o facă țăndări. Părerea mea!
Faptul că președintele Dan n-a fost prezent la înmormântare e plin de sugestii. Previzibil, Emil Constantinescu n-a ratat niciuna din fazele funeraliilor, confirmând încă o dată opinia celor care au vorbit de treptata și definitiva lui pesedizare. Traian Băsescu a ales un singur moment, pus în scenă cu multă atenție la detalii: a mers la Cotroceni, unde se afla catafalcul, dar nu s-a apropiat prea mult de el. Cu o expresie impenetrabilă, a asistat la depunerea unei coroane de către un angajat al instituției, a salutat marinărește, de la distanță, și a făcut stânga împrejur. Sunt sigur că în timp ce privea tăcut spre sicriul acoperit cu drapelul național i-a revenit în minte replica pe care i-a dat-o atunci când, ca ultim act politic și juridic, Iliescu și-a grațiat complicele întru crime Miron Cozma: „Cu minerii ți-ai început cariera, cu minerii ți-o închei“! În ce-l privește pe celălalt fost președinte, Klaus Iohannis, absența lui n-a mirat pe nimeni. El e atât de… invizibil, încât, peste multe decenii, când va părăsi acest pământ, putem presupune nu va fi prezent nici măcar la propria înmormântare.
În mod cert, absența lui Nicușor Dan ține să marcheze o ruptură cu trecutul politic al României și cu nenorocirile pe care le știm. Ca declarație implicită, gestul e profund simbolic. Ca realitate, impresia mea e că agenții patogeni ai iliescianismului se află azi într-un reviriment teribil. Vreme de douăzeci de ani, sub Băsescu și Iohannis, aceștia au fost ținuți — mai mult sau mai puțin — sub control, pentru ca ei să izbucnească uluitor, cu o virulență năucitoare, în interminabilul „an electoral“ 2024. În clipa de față, societatea românească e la cheremul unei ideologii pe care aș defini-o ca fiind neo-fesenism. Ea are, la vârf, viziunea liderului mântuitor, fachirul Georgescu, iar la bază contondența mineresc-securistă a AUR-ului. Asemeni mitului salvatorului Iliescu, legenda mântuitorului Georgescu se bazează pe „oamenii de bine“, pe precupețele și casnicele isterizate de lozincile feseniste, pe ratații și suferinzii care-și oblojesc rănile morale icnind versetele unui etos naționalist care ne arată, de fapt, ca pe niște pitecantropi în zdrențe nimeriți la recepție la o curte regală occidentală.
Demența ideologic-misticoidă care ne-a făcut de râsul lumii la alegerile prezidențiale nu poate fi combătută doar prin gesturi simbolice. E nevoie de rezultate concrete, de îmbunătățirea nivelului de trai al oamenilor, și nu de pauperizarea galopantă care se anunță în această toamnă. Ca mulți alții, sunt direct și neplăcut afectat de măsurile luate de către Ilie Bolojan. Dar le înțeleg și le accept. Tocmai de aceea, e esențial ca mai ales președintele și premierul să nu cedeze șantajului odios, de sorginte mafiotă, al pesediștilor și să găsească mijloace pentru a contracara populismul grețos al pro-putiniștilor și anti-europenilor. Culoarul de manevră al guvernanților e mai îngust și mai șubred ca niciodată. El trebuite străbătut în mare viteză și fără poticniri. Dacă actualul guvern eșuează, destinul României e pecetluit. Venirea la putere a lui Arturo Ui nu va mai putea fi stăvilită.
Poate sunt eu prea suspicios, dar nu mă pot împiedica să fac legătura între tergiversarea trimiterii în judecată a lui Călin Georgescu și răzmerița de la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii. Tipul de argumentare pe care l-am auzit în ultimele zile nu aparține unor magistrați (în orice caz, nu unora dintr-o societate evoluată), ci sunt icnetele înfundate ale unor desperados care au acaparat o țară. Oamenii aceia vorbeau de parcă ar fi fost condamnați să fie judecători și procurori. Cineva îmi spune că până și psihologii angajați la închisori se pensionează la patruzeci și ceva de ani, epuizați, probabil, de confesiunile pușcăriașilor. Nu i-a obligat nimeni să îmbrățișeze respectivele cariere. I-au atras însă avantajele și privilegiile. Nimeni nu contestă importanța domeniului și necesitatea ca profesioniștii să fie plătiți bine. Profund contestabilă e însă pretenția ca tocmai cei care veghează la respectarea legilor să încalce cu cinism un principiu din domeniul social în absența căruia societatea se poate prăbuși în orice clipă: cel al contributivității.
Dar probabil că n-am înțeles eu — și nici alții ca mine — cum stau cu adevărat lucrurile. Se pare că lumea e împărțită în prestatori de servicii și impresari. Aceștia din urmă capitalizează nu doar de pe urma celor vii, ci și de pe urma morților. Atunci când am ales să devin profesor (dar nu numai eu, ci practicanții aproape tuturor meseriilor din România), am depus, indirect, un fel de jurământ de sărăcie. Poate că nu l-aș mai fi depus dac-aș fi știut că există și un jurământ de bogăție.
P.-S.: Pentru a încheia într-o notă mai relaxată, am să mă refer la o replică celebră dintr-un film. În mod eronat, surse de pe Internet o atribuie regizorului Jean-Luc Godard ori lui Woody Allen. În realitate, ea face parte din scenariul filmului L’aventure, c’est l’aventure (1972), regizat de Claude Lelouch. Cuvintele sunt rostite într-un schimb satiric, evidențiind umorul absurd al situației. Liderul revoluționar sud-american Juarez (jucat de Juan Luis Bunuel, fiul marelui regizor) întreabă cu seriozitate: „Et vous vous croyez marxistes?“ („Și voi vă credeți marxişti?“). Personajul interpretat de Lino Ventura răspunde pe un ton ironic: „Oui, tendance Groucho. Et une fois que vous m’aurez payé, je suis meme disposé a devenir marxiste-léniniste.“ („Da, de orientare Groucho. Și de îndată ce mă veți fi plătit, sunt dispus chiar să devin marxist-leninist.“)
Replica, de mare actualitate, surprinde cinicul joc al puterii, subliniind transformarea grotescă a rolurilor politice. Ideologiile nu sunt, în fond, decât instrumente de parvenire într-o lume unde moralitatea și convingerile au ajuns o marfă de tarabă. Adică în orice lume.