Doar o duzină de povestiri adunate în 100 de pagini concentrează materia cărții lui Emil Lungeanu Vremuri uitate, apărută la Editura Kafka a prietenului său, prozator și întrucîtva emul, Dan Bundă. În ceea ce mă privește, nu cred în cantitate și cred că un autor a scris și a publicat cît trebuie pentru a fi relevant. De altfel, Emil Lungeanu este un autor cu scris abundent și în toate genurile. S-a ilustrat în poezie ca și în proză, în dramaturgie ca și în materie de traduceri, iar critica de întîmpinare îi este pîine zilnică. A scris și volume greu încadrabile în genuri literare, precum o colecție de tablete pe teme de astronomie ori o lungă pledoarie în sprijinul ideii că identitatea lui Shakespeare nu coincide cu a autorului pieselor semnate de el, o urmărire pe baze proprii a teoriei „oxfordiene“. Nu m-a convins, dar a încercat. Volumele publicate de Emil Lungeanu se numără cu zecile și cele de proză predomină, între acestea un loc important îl au romanele, unele cu note de istorie contrafactuală. Prozatorul își folosește cu abilitate cunoștințele bogate din variate domenii, oferind lecturi atractive și uneori palpitante. Cu Vremuri uitate, Emil Lungeanu își modifică drumul în proză, cu mobilitatea sa obișnuită, pe care i-o știu de peste 20 de ani. El adoptă, cum spuneam, specia povestirii, pe care a practicat-o mult mai rar, și modul pur realist. Scriitura este la persoana a treia, mai rar la persoana întîi, subiectele sînt întîmplări din sfera cotidianului, iar personajele oameni obișnuiți. Accentuez asta pentru că, la Emil Lungeanu, eroii sînt, în alte scrieri, personalități insolite, precum secundul de pe Titanic, care este narator la persoana întîi a naufragiului ilustru, într-un roman anterior. Toate povestirile se petrec pe teritoriul românesc, o altă ieșire din habitudinile prozatorului. Majoritatea se situează de puțin înainte și până cam un deceniu după Al Doilea Război Mondial. Pînă a fi „uitate“, aceste vremuri ar putea fi caracterizate prin adjectivul „grele“. Cartea se deschide de altfel cu o povestire despre destinul lui Mihai Leca, om născut în 1904 pe malul drept al Nistrului și decedat în 1973, după ce dăruiește ceasul său cu capac de argint naratorului, pe care-l putem bănui coincident sau aproape cu autorul. În numai 14 pagini, Emil Lungeanu concentrează existența acestui om obișnuit, dar departe de a fi „banal“, rostogolit de istorie și marcat de dorul de familia rămasă în Basarabia cedată în 1940. O altă povestire dramatică are ca personaj o femeie simplă, Măria Mihăilă, soția unui caporal, combatant în Marele Război. Ea se duce pe front să-și caute soțul și să se convingă de faptul că el mai trăiește, îndemnată și de soacră-sa, care voia să afle vești despre fiul său. Măria parcurge pe jos zeci de kilometri, își găsește soțul în zona Mărășești și revine acasă. Dar, între timp, caporalul Mihăilă cade în luptă și vestea ajunge familiei. Un soldat trimis la vatră trece prin sat și povestește bătălia în care, în 1917, caporalul a fost ucis, cu detalii despre sfîrșitul camaradului său. „Reportajul de război“, oral, îi este fatal mamei caporalului, ce e omorîtă nu de vestea morții fiului, pe care o primise mai înainte, ci de povestirea împrejurărilor ei. În ciuda faptelor, în general atroce, cuprinse în povestiri, Emil Lungeanu are deseori o notă de umor, de acel tip care face oarecum suportabile greutățile, adesea uriașe, puse de „vremuri“ înaintea oamenilor. Unele povestiri sînt chiar umoristice, precum Caraula. Într-un sat, în timpul războiului (al doilea), bărbații lipsind, o femeie cu copii și soț mobilizat, cu existență dificilă, e pusă să facă de caraulă (serviciu de gardă civică rurală). Ea reușește să se sustragă acestei corvoade, hazul constă în dialogul ei cu șeful de post. O întîmplare mică, descrisă excelent de autor, în cheie hazlie. Proza lui Emil Lungeanu este ușor lizibilă, iar subiectele sînt semnificative. Autorul are harul epicului și conduce dialogul în chip credibil, adaptînd fără exegerări „pitorești“ vorbirea personajelor la condiția lor socială, în general modestă. Din limbajul acestor eroi, Emil Lungeanu extrage notele de umor fin. Dar și din scrisul lor, căci o povestire are în centru un proces-verbal al unei ședințe de partid din anii ’50 în care un „imoral“, Mototolea, zis Toto, este judecat pentru că divorțează pentru a se căsători cu mama copilului său, alta decît soția lui. Emil Lungeanu, prin noua sa ipostază literară ferește de uitare vremurile grele la care se referă.