În cele ce urmează, voi lua ca punct de plecare câteva afirmații (și chiar interogații) ale lui Gabriel Liiceanu, din partea introductivă a cărții sale Despre minciună (având la bază textul unor conferințe din 2004). În acest sens, ceea ce voi spune în continuare este mai puțin o „critică“ a aserțiunilor (și întrebărilor) lui Liiceanu și mai mult o încercare de reformulare a ideilor în cauză, dimpreună cu o limpezire terminologică, pentru o mai bună înțelegere a chestiunii examinate. De altminteri, sunt de acord, în mare măsură, cu fondul citatelor pe care le voi reproduce mai jos, ca, de altfel, și cu celelalte caracterizări ale minciunii (în ipostaza ei „publică“) în relație cu „morala de a doua instanță“, ce constituie obiectul lucrării cu pricina. Iată fragmentele pe care le voi analiza:
(i) „Cum e cu putință ca din esența limbii să facă parte perfecta ambiguitate a utilizării ei? Cum e cu putință ca ceea ce e menit să deschidă, să exprime și să apropie să fie totodată capabil să ascundă, să provoace derută și să învrăjbească?“ (G. Liiceanu, Despre minciună, Editura Humanitas, București, 2007, pp. 11-12);
(ii) „Faptul că limba, încăpută pe mâna utilizatorului uman, poate să spună nu doar ceea ce este, ci și ceea ce nu este, deci faptul că un cuvânt poate să spună nu numai adevărul, ci și să mintă explică de ce povestea omului este, în esența ei, o înlănțuire de dezastre.“ (ibid., p. 12);
(iii) „Dar omul însuși ca specie nu e la nivelul limbii de care se folosește. Întreaga istorie a acestei specii este expresia unei fraude lingvistice.“ (ibid., p. 13).
Să le luăm pe rând, desfăcând discuția în mai multe fire, acolo unde este cazul:
(1) Mai întâi, dacă este să-i dăm dreptate lui Aristotel (în interpretarea pe care Eugeniu Coșeriu a oferit-o primelor paragrafe din tratatul Peri hermeneias), esența limbii nu are de-a face cu spunerea adevărului ori a falsului, ci cu semnificarea. În acest stadiu, limba este, pur și simplu, expresie semnificativă (logos semantikos), și nimic altceva. Platon ar aprecia că ne găsim astfel pe terenul „numirii“ (al lui onomazein), fără a păși (deocamdată) și pe terenul „spunerii“ (al lui legein). În termenii moderni ai lui Ferdinand de Saussure, limbajul (langage) este văzut aici doar ca langue, fără alte determinări; deci lăsând deoparte dimensiunea vorbirii (parole). De exemplu, cuvântul sirenăvare neîndoielnic o semnificație, dar, la acest nivel, nu ne interesează încă dacă ființa (fabuloasă) la care face referire există sau nu există.
Abia când se trece la „limbajul cu determinări ulterioare“ (cum prefera Coșeriu să-l eticheteze), în discursul fie filosofic, fie științific, putem stabili dacă acel „ceva” este adevărat sau fals, dacă există ori nu există ș.a.m.d. Aceasta este rațiunea de a fi a logos-ului apophantikos. Celelalte două genuri discursive pomenite de Stagirit vădesc alte funcții specifice: logos-ul poietikos (literatura artistică) are ca misiune crearea de lumi posibile, în timp ce logos-ul pragmatikos (de care se preocupă retorica) este tărâmul de desfășurare a limbajului ca acțiune (sau a acțiunii prin limbaj).
Faptul că esența limbii constă în semanticitate pură ne indică deja că în acest plan (al logos-ului semantikos aristotelic ori al acelei langue saussuriene) semnificațiile reprezintă numai niște posibilități de desemnare. În consecință, limba în sine nu are nicio „vină“. Dacă este să căutăm „vinovați“, aceia nu pot fi decât utilizatorii ei, pe care îi vom descoperi pe terenul vorbirii.
(2) Firește că Liiceanu (adresându-se pesemne unui public eterogen) a recurs la modul obișnuit de a discuta asemenea probleme, punând pe seama limbii calități ori defecte pe care, la rigoare, le întâlnim la oameni, și nu la idiomuri. În această privință, există o întreagă tradiție, cristalizată și paremiologic. Când se spune că „limba nu are oase (dar oase frânge)“, că limba este „și dulce, dar și amară“ etc., observăm că se speculează (prin suprapunere semantică sau prin figura metonimiei) faptul că limba semnifică atât principalul nostru organ articulator, cât și facultatea noastră de a vorbi în general (eventual, și produsul activității vorbirii).
Pe lângă aceasta, se știe că omul nu-și poate reprima întotdeauna pornirea de a antropomorfiza diverse lucruri. Chiar și lingviștii scriu frecvent despre „tendințele limbii”, uitând uneori că nu limba prezintă sau manifestă „tendințe”, ci vorbitorii. Mai mult, un savant de origine poloneză, Alfred Korzybski, a ajuns să susțină (în cartea Science and Sanity, din 1933) că limba ca atare este vinovată de numeroase rele din societate, că tocmai cuvinte precum război, agresiune etc. sunt responsabile pentru apariția crimelor împotriva umanității. Sigur că teoria respectivă este greșită și că nu limba (abstractă) trebuie avută în vedere în acest caz, ci folosirea cuvintelor în discurs, în vorbire. În mod asemănător, mai ales după Al Doilea Război Mondial, știința modernă (în special fizica) a fost condamnată („pusă la zid”) pentru toate distrugerile ce avuseseră loc în prima jumătate a secolului al XX-lea, trecându-se peste judecata de bun-simț că știința în sine, de una singură, nu are cum să poarte vina pentru așa ceva.
Gabriel Liiceanu cunoaște prea bine aceste aspecte, de vreme ce are în minte limba ca instrument sau (mai plastic zis) ca unealtă „încăpută pe mâna utilizatorului uman”. S-ar cuveni totuși să mai atragem atenția și asupra amănuntului că adevărul poate fi exprimat doar de la nivelul propozițiilor (logice) încolo (spre fraze, texte etc.), adică atunci când se afirmă ori se neagă ceva despre ceva, și nicidecum la nivelul cuvintelor izolate (un lucru iarăși subliniat de bătrânulAristotel). În pofida versurilor eminesciene din poezia Criticilor mei („Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?“), cuvântul singuratic, absent din context, nu exprimă adevărul. Este drept însă că un anume cuvânt (dacă se dovedește a fi potrivit împrejurărilor) poate „împlini” sensul unui poem sau poate contribui hotărâtor la exprimarea clară a adevărului dintr-un enunț. De altfel, nu mă îndoiesc că aceasta era (în structura de adâncime) și ideea lui Eminescu.
(3) Liiceanu își declară convingerea că toată istoria speciei umane „este expresia unei fraude lingvistice“. Afirmația mi se pare cam exagerată. Că minciuna a jucat (și joacă) un rol important în evoluția socială a lui homo sapiens, este o constatare justă. Și unele cercetări mai recente aduc argumente relevante în această direcție (vezi, de pildă, Daniel Dor, Instruirea imaginației. Limba ca o tehnologie socială a comunicării, trad. de Al. Gafton și Vl. Preda, Editura Universitaria, Craiova, 2019, pp. 239-243), dar până și în asemenea studii, în ciuda tentației de a postula limba ca instrument primar al înșelăciunii, se admite că așa ceva nu este posibil, deoarece sistemul comunicării nu ar fi devenit niciodată funcțional fără cooperarea și onestitatea (de durată) a majorității oamenilor (vezi D. Dor, op. cit., p. 240).
Nici nu este nevoie să căutăm prea departe, prin alte zări. Cu mai bine de 50 de ani în urmă, Alexandru Graur (în articolul Gândirea și înțelesul cuvintelor, publicat inițial în „Revista de filosofie”, XIII, nr. 9/1966, și reluat în 1970 într-un volum) susținea aceeași idee: „Dar trebuie să ne fie limpede în primul rând că minciuna nu constituie norma în relațiile dintre oameni, căci altfel societatea nu s-ar putea menține.“ (Al. Graur, Scrieri de ieri și de azi, Editura Științifică, București, 1970, p. 13). Textul amintit s-a născut din necesitatea de a-l combate pe lingvistul belgian Eric Buyssens care, în cartea Linguistique historique (din 1965), se arătase „în dezacord cu afirmația curentă că omul vorbește pentru a-și exprima gândurile“; dimpotrivă, Buyssens se străduise să evidențieze că „omul poate minți sau poate tăcea, în orice caz nu spune tot ce gândește“. (Al. Graur, op. cit., p. 13).
Textul lui Al. Graur conține și alte reflecții care merită reactualizate. Bunăoară, le putem alege pe acestea: „Când mințim, trebuie să și gândim ceva contrar realității, căci fără a gândi ceea ce vrem să spunem n-am izbuti să ne organizăm formularea. Este o problemă a gândirii faptul că suntem în stare să gândim un lucru despre care știm că nu e adevărat, – nu o problemă a limbii, care dă forma sonoră a gândirii așa cum aceasta i se pune la dispoziție.“ (ibid., p. 14). Într-adevăr, în mod similar, și Coșeriu preciza, de câte ori avea ocazia, că, dacă absurdul poate fi gândit, atunci el poate fi și exprimat.
Daniel Dor (op. cit., p. 239) plasează capacitatea omului de a minți în „partea întunecată a imaginației“. Aș adăuga că norocul lui homo sapiens este că există și partea luminoasă a imaginației (și că s-a ivit ea înaintea celeilalte). În definitiv, însuși limbajul este cel care ne dă posibilitatea de a ne desprinde de lucrurile reale și de a ne imagina altele, de a planifica activități, de a face proiecte, de a crea „scenarii“ etc., dar (după cum ne învață John Dewey), tocmai prin aceasta, el ne oferă totodată și posibilitatea de a anticipa consecințele acțiunilor noastre, transformându-ne astfel în ființe morale.
Notă: În semn de prețuire, în context aniversar, doresc să-i dedic acest articol remarcabilului romanist și românist Rudolf Windisch (profesor dr. dres. al Universității din Rostock), cel căruia îi datorăm, printre altele, consemnarea atentă (și editarea excelentă, cu sprijinul lui Gunter Narr) a primelor prelegeri „acroatice” din cursul de istorie a filosofiei limbajului (Die Geschichte der Sprachphilosophie) ținut de Eugeniu Coșeriu la Universitatea din Tübingen la sfârșitul anilor ’60 din secolul trecut.