Unde dispar muncitorii?
În lumea românească, zguduită de atâtea inechități sociale, de atâtea situații revoltătoare prin incorectitudine, în care nemunca la stat se răsplătește cu sume exorbitante, venim și noi astăzi cu un mic exemplu.
Se știe, de ani de zile, Bucureștiul e răscolit, la propriu, de lucrările, necesare și nepermis de mult timp amânate, pentru înlocuirea conductelor de termoficare. Ei da, șantierul a ajuns și prin zona, periferică, unde locuiește Cronicarul. Și ce vedem?
Se sparg străzile, se restricționează circulația autovehiculelor creându-se ambuteiaje grozave pe acolo pe unde până deunăzi se circula fluent. Cât despre inconfortul pietonilor, al riveranilor, ce să mai vorbim!: ei sunt puși să se strecoare, cum-necum, printre hăurile din pavaj și grămezile de pământ și de moloz. Asta e, își spun oamenii, n-avem încotro, suportăm o vreme neplăcerile, dar se rezolvă, în fine, o mare problemă urbană. Rațional mod de a privi lucrurile. Numai că, în realitate, se petrece ceva greu de acceptat, ceva exasperant, ceva ce mințile noastre de oameni cuminți, oricât se străduiesc, nu sunt în stare să deslușească.
Și anume: nu ne indignează faptul că lucrările durează enorm de mult, că se fac cu o încetineală de melc, de parcă firmele constructoare ar avea la dispoziție, pentru intervențiile lor, nu un timp limitat, ci o eternitate. Cu asta, până la urmă, cunoscând prea bine obiceiurile noastre, ajungem să ne împăcăm. Și nu ne indignează nici faptul că, în loc să deschidă șantierul într-un singur punct și să-l mute în altă parte numai după ce finalizează lucrările începute, așa cum ar fi logic, firmele respective zăpăcesc cartiere întregi, spărgând străzi și alei în zeci de sectoare de lucru, fără să ducă până la capăt nimic. Știm, și acest tip de abordare face parte din stilul nostru original de a munci. Plin de îngăduință, hârșiți, acceptăm și asta.
Altceva ne scoate din minți, fiindcă, precum cum spuneam, nu reușim să ne explicăm de ce se întâmplă așa. Nu pricepem de ce, într-un loc unde lucrarea e nefinalizată, săptămâni la rând, luni de zile chiar, nu se mișcă nici măcar un pai pe acolo, nu mai vezi nici țipenie de muncitor pe șantier.
Unde dispar muncitorii?, lucrul acesta simplu nu-l înțelegem. Toți dau bir cu fugiții, toți se volatilizează ca-ntr-o distopie cât se poate de reală, iar traficul rămâne dat peste cap și lumea din cartier îndură chinul. Și acesta nu e un caz singular, ci e o situație de atâtea ori repetată. Ei, oamenii care execută lucrările, nu au semnat un contract? Nu au termene de execuție? Cum își iau ei salariile? Nu există un control al beneficiarului? Nu există sancțiuni pentru întârzieri?
Ne declarăm neputincioși, n-avem răspuns. (Cronicar)
Importanța artelor în statul român
Cine a călătorit în vara aceasta în diverse regiuni din Grecia, oricât de îndepărtate una de alta, a observat neîndoios un anumit detaliu: prețurile diferitelor produse sunt aceleași pretutindeni, și în magazinele din Creta, să zicem, și în cele din nordul continental, în preajma Balcanilor. Iar acest fapt, ce pare unul oarecare, costurile identice peste tot în lanțul comercial din Grecia, spune ceva important, credem noi: e un semnal de acțiune coerentă și unitară, o formă de a menține unitatea statului, mai cu seamă a unui stat cu atâtea entități teritoriale disparate, insulare. Nu e de ignorat: unitatea statului păstrată prin unitate de consum, de prețuri.
Dar forma principală prin care se realizează unitatea statală, oriunde dorită și necesară, prin care se protejează identitatea unei națiuni este, desigur, limba comună vorbită și sunt, neapărat, operele artistice de vârf din diferite domenii de creație, muzică, pictură, arhitectură, teatru, film și literatură. Am așeza chiar înainte de toate literatura, fiindcă în limba unei țări se afirmă și se prezervă specificitatea sa de gândire și simțire, datele identitare fundamentale.
Ne-am amintit aceste adevăruri, în fond clare, banale chiar, știute și răsștiute, când am citit, în numărul trecut al revistei noastre pagina semnată de președintele Uniunii Scriitorilor, în care acesta comenta capitolul dedicat culturii din Programul de Guvernare. Folosindu-și experiența de remarcabil finanțist, Varujan Vosganian oferea cifrele, șocant de mici, care revin culturii în țara noastră: pentru Ministerul Culturii, suma alocată reprezintă doar 0,067 % din PIB. Iar pentru ICR, catastrofal, doar 0,00001% din PIB.
Și, dincolo de sumele de bani umilitor de reduse, opțiunea pe care o indică formulările din Program înseamnă, în opinia noastră, o gravă eroare. Se vorbește nu de artiști, scriitori, creatori, ci de „lucrători culturali“. Se vorbește nu de artă, ci de „industrie creativă“. Se vorbește nu de creație, de creativitate umană, ci accentul e pus pe digitalizare și pe ChatGPT.
Iar, concret, în privința scriitorilor, ale cărora opere constituie fondul principal de valori identitare, dezolantă este lipsa de considerație pe care le-o arată acestora oficialitățile statului român. Și sunt de semnalat în acest sens absența din manuale a scriitorilor reprezentativi contemporani, felul aleatoriu, anapoda cum sunt promovate (de fapt, cum nu sunt promovate!), prin traduceri, cărțile românești de literatură, ignorarea scriitorilor români, de zece ani încoace, când e vorba să li se acorde semne de recunoaștere, de apreciere publică, ordine și medalii și nu numai.
Direcția în care mergem și-n care, prin amintitul Program de Guvernare, ne propunem să pășim și de aici încolo e una sigur pierzătoare, pentru noi toți, cei care, laolaltă, compunem acest stat. Nu trebuie să ne mirăm dacă vor fi din ce în ce mai mulți cetățeni români cu mintea într-atât de slăbită încât vor alege, cu încântare de sine, răul, răul pentru ei înșiși, iar nu binele. (Cronicar)
Reviste literare – Viața Românească (nr. 8-9)
Absolut remarcabil este numărul dublu, 8-9, al revistei Viața Românească. Nicolae Prelipceanu semnează editorialul Arta și mizele ei, un text mai amplu decât de obicei și nuanțat în analiză: „Ca atâtea alte cuvinte, nici angajarea nu e un cuvânt cu un singur sens, nu bate adică într-o singură direcție. Cuvânt fluid, angajarea se poate mișca și pentru și contra, de fiecare dată altfel. Unii dintre poeții angajați ai regimului comunist mai scăpau, deliberat, câte o poezie sau un ciclu, ca să folosesc o vorbă din epocă, în care demonstrau inversul a ceea ce cântau pe de altă parte, prin cenacluri sau prin spectacole. Puteai să duci cenzura de nas referindu-te la te miri ce crimă istorică, iar eventualul cititor avizat să înțeleagă că, de fapt, e vorba chiar de cea în curs. Marile schimbări din epoca pe care o trăim pot face ca înțelesurile cuvintelor să se schimbe esențial, fatal, așadar…“ Sub genericul Viața literaturii, Ion Bogdan Lefter își continuă admirabilul său demers critic (serialul a ajuns la secvența a IX-a), în care răspunde la întrebarea Ce fel de critic literar a fost Nicolae Manolescu? Liviu Bordaș, sub titlul „Prolog la un Post-Scriptum“, prezintă un text inedit de Mircea Eliade. Victor Ivanovici scrie despre Max Blecher, „marele bolnav al literelor românești“, iar Vianu Mureșan e autorul studiului Conceptul de armonie în viziunea estetică a lui Macedonski. Reevaluările lui Aurel Codoban se îndreaptă spre opera lui Blaga: scriind despre „Marele Anonim și transcendența slăbită“, autorul se întreabă dacă Blaga a fost un gânditor gnostic. Un extins grupaj de poeme publică Ion Tudor Iovian, iar Liviu Cangeopol e prezent cu un fragment de proză și Horia Al. Căbuți ne propune un fragment de eseu. În cadrul rubricii „Dosar“, George Volceanov ne transmite „învățăturile lui Ștefan Stoenescu către (unul dintre) urmașii săi“. Răzvan Voncu îl celebrează pe Mircea Martin, într-un text intitulat „Despre modele în critica de azi“. Alte rubrici: „Lumea teatrului“ de Alexa Visarion, „Mens“ de Hanna Bota, „Psiho“ de Ioana Scoruș, „Puncte de vedere“ de Liviu Capșa, „Restituiri“ de Dan Gulea și Mihaela Bacali, „Remember“ – Gheorghe Pituț, „Revista revistelor“ de Liviu Ioan Stoiciu. Foarte bogat e capitolul de cronici. Astfel, se pot citi cronici literare de Mircea V. Ciobanu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop și Tudorel Urian, cronica ideilor de Christian Crăciun, cronica traducerilor de Rodica Grigore, lecturi fidele de Ovidiu Pecican și Dan Ionescu, cronica plasticii de Florin Toma, cronica filmului de Mihai Fulger. „Viața Românească“ – o selecție publicistică atent făcută și consistentă. (Cronicar)