Am publicat cu ceva vreme în urmă câteva texte în care vorbeam despre ceea ce am numit „întâlniri în tâmplătoare“, cu trimitere mai ales la sejurul meu parizian din prima jumătate a anilor ’90. Notam spre exemplu, că l-am văzut într-un rând pe Pascal Bruckner în vagonul de metrou în care mă aflam și eu, sau altă dată pe strada Montorgueil, ori pe premierul Balladur pe rue de Varenne, lângă Palatul Matignon (reședința oficială a primului ministru). Astfel de „întâlniri“ fugitive au rămas, în marea majoritate a cazurilor, fără urmări. Adaug aici alte trei evocări, două dintre ele trimițând la întâlniri ceva mai consis tente.
Pe Virgil Tănase, care ne-a părăsit de curând, l-am cunoscut în 1975, când a venit la Iași să-și dea lucrarea de licență cu montarea (la Teatrul Național) piesei lui Molière Burghezul gentilom. Spectacolul a fost bun, dar nu de factura provocatoare a montării altei piese de Molière, Bolnavul închipuit, montare realizată de Cătălina Buzoianu și care a scandalizat mediile culturale conservatoare (regizoarea aducea pe scenă formația – în mare vogă atunci – Roșu și negru, ce asigura interludiile muzicale). Pe Tănase îl știam din relatările a doi prieteni, scriitorul Marcel Petrișor – cu care fusese coleg de facultate, la Franceză – și vărul lui din Iași, eminentul chirurg Mihai Stoian. Ne-am întâlnit de câteva ori în perioada când repeta piesa lui Molière și mă bucuram că am în față un causeur atât de plăcut. L-am invitat într-o după-amiază la mine, stăteam atunci pe strada Ștefan cel Mare, lângă Mitropolie, și aveam un balcon ce oferea o minunată priveliște a bulevardului și a bisericii. Am băut whisky și țineam paharele pe pervazul ferestrelor din spatele nostru. La un moment dat, când vorbeam despre Eugène Ionesco, s-a auzit o pocnitură puternică, iar paharul lui Virgil s-a făcut zob. Întâmplarea ni s-a părut neobișnuită (chiar era), Virgil s-a amuzat și a spus că Ionesco ne trimisese un semn, avertizându-ne că absurdul e lângă noi. Am rememorat scena mult mai târziu, după 1990, când l-am revăzut pe Virgil. Între timp fusesem foarte marcat de dispariția lui din 1982 și de vestea, difuzată la Europa Liberă, că ar fi fost asasinat pentru că pu blicase, în Franța, articole devastatoare despre Ceau șescu. I-am rugat pe lectorii francezi care erau atunci la Iași să-mi aducă toate publicațiile în care se vorbea despre „afacerea Tănase“. Adunasem astfel o „docu men tație“ impozantă. Probabil că de ea au mai aflat și alții, pentru că în mai 1983, când Securitatea m-a perchezi ționat, anchetatorii s-au dus țintă la dosarul cu pricina (dar nu numai asta îi interesa). Mult mai târziu, în 2008, l-am cunoscut pe celebrul ziarist Olivier Todd, cel care îl adăpostise, în casa lui de vacanță, pe Virgil Tănase în timpul „dispariției“ lui.
O întâlnire mult prea scurtă a fost cea cu Ioan Petru Culianu, în 1970 sau 1971. Aflat pentru câteva zile la Iași, poetul Dan Laurențiu, cu care eram prieten, a vrut să mă revadă și am petrecut câteva ore împreună la un restaurant. La un moment dat, Laurențiu mi-a spus că a fost invitat la familia Culianu și mi-a propus să merg cu el. Acolo l-am cunoscut pe Nené (cum îl știa toată lumea), venit într-o mică vacanță de la București, unde era student. A fost o seară memorabilă, iar Ioan Petru Culianu era scânteietor. Nu mai spun de casa lor din Sf. Atanasie, cu un trecut glorios, casa familiilor Culianu și Bogdan. Laurențiu, pradă unei plăcute euforii bahice, psalmodia într-una: „La Arno teni, la adevărații Arnoteni!“ Pe Ioan Petru Culianu nu am mai avut șansa să-l revăd, în schimb de sora lui, Tereza Culianu-Petrescu, mă leagă o strânsă prietenie, niciodată dezmințită, ba chiar întărită de pățaniile prin care am trecut.
Cu scriitoarea Danièle Sallenave am avut o suită de întâlniri interesante. O cunoscusem la Iași, în 1991, când ve nise să țină o conferință la Centrul Cul tural Francez. Am luat masa îm pre ună (la Bolta Rece, firește). Am revăzut-o în primăvara lui 1992, când își lansa o carte la Librăria FNAC de pe Avenue des Ternes. Probabil că păstrase o amintire plăcută a călătoriei la Iași, pentru că m-a remarcat în sală, m-a prezentat și m-a invitat să spun și eu câteva cuvinte despre carte. Era însoțită de Josyane Savigneau, cea care a condus mulți ani Le Monde des livres (și care a fost vehement contestată pe motiv că scria exagerat de favorabil despre scriitorii din cercul ei de prieteni, în frunte cu Philippe Sollers). Cartea lui Sallenave se intitula Passages de l’Est și venea după niște comentarii ambigue pe care scriitoarea le făcuse în legătură cu prăbușirea comunismului, comentarii sancționate prompt de altfel de Jean-François Revel. Cum detest să fiu ipocrit, în scurta mea intervenție de la lansare n-am fost foarte entuziast și, fără să intru în polemică, am vorbit despre așteptările oamenilor din fostul lagăr comunist. Sallenave n-a spus nimic, dar Joyane Savigneau a cam strâmbat din nas. Am mai întâlnit-o de câteva ori pe Danièle Salle nave și s-a purtat la fel de amical. Se interesa de ce se întâmplă în România și i-a mijlocit lui Nicolae Mano lescu niște contacte cu oameni politici, pe vremea Alianței Civi ce, organizând, de exemplu, o masă la celebrul restaurant Le Procope din Saint-Germain-des-Prés (restaurantul e celebru pentru istoria sa, din punct de vedere gastronomic e mediocru). Am mai întâlnit-o, tot prin 1992-1993, la un colocviu internațional desfă șurat la Palais de Chaillot, unde a rostit o alocu țiune François Mitterrand. La încheierea colocviului, Salle nave, care atunci forma un cuplu cu Alain Finkiel kraut, m-a invitat la o cafenea din preajmă. Mi-a rămas în minte furia lui Finkielkraut care se certase aprig cu Bernard Henri-Lévy pe tema războiului din fosta Iugoslavie: unul (Lévy) ținând partea Serbiei, celălalt a Croației.
N-am păstrat legătura cu Danièle Sallenave, i-am urmărit însă evoluția. A rămas un om de stânga, foarte atașată valorilor republicane. În 2011 a intrat în Academia Franceză, consacrare oarecum neaștep tată. A fost admisă în Academie mai ușor decât Finkielkraut, al cărui parcurs și ale cărui luări de po ziție au deranjat pe adepții corectitudinii politice.