Așa cum menționează la finele romanului, într-o mică notă în care aduce mulțumiri celor cu care s-a consultat, care i-au citit atent manuscrisul, Vlad Zografi închide cu Insula de apoi un ciclu romanesc din care fac parte, în ordine cronologică, Efectele secundare ale vieții, Șapte Octombrie și Supraviețuire, ceea ce nu împiedică o lectură individuală a romanului. Întotdeauna urmăresc felul în care se intră sau se iese dintr-un roman, romancierii au o regie a lor în această privință a cărei semnificație poate fi ulterior dedusă, legând uneori începutul de final în circularități semnificative, cum procedează Rebreanu în Ion și Răscoala. Intri în romanul lui Vlad Zografi prin intermediul unui monolog interior al unui personaj feminin care nu-și declină identitatea, nici în această secvență și nici în cele care urmează, și doar parcurgerea unui număr de episoade, – să le spunem așa – permite identificarea: personajul feminin în cauză este Sidonia, o „clarvăzătoare“ – iarăși un termen demodat pentru a cuprinde o realitate mult mai nuanțată. Persoana I singular deschide orizontul confesiunii, a înregistrării directe a experiențelor, unele dintre ele plasate într-o zonă de indeterminare dintre spiritual și corporal, experiențe transgresiv-imersive, de decorporalizare, precum cele din scenariile inițiatice sub influența plantelor psihotrope descrise de către Carlos Castaneda care au deschis porțile newageismului.
Prozatorul își introduce repede în scenă personajele, dispuse pe două cercuri concentrice, unul al inițiaților și altul al profanilor, o distincție care nu ierarhizează, ci situează și face posibilă comutarea pe diferite paliere ale socialului. Să începem cu „profanii“: Paul Fabian lucrează pentru o agenție de publicitate, Crocodil, „crocodilii“ fiind o serie de tineri înregistrați diminutival, Tibi, Miki etc., care trăiesc în atmosfera ușor hipsterică, a unor previzibile non-conformisme (există aici mai mulți guru, precum legenda tribului, Mogo, venerat postmortem sau Marele T, o legendă vie). Paul este divorțat de Lia cu care are un băiat, Valentin, aflat la vârsta dificilă a adolescenței, reprezentant al unei generații care a înlocuit cultura cu cooltura mediilor de socializare în al cărei prezent etern locuiesc și de unde vin provocările manipulative lansate de influenceri de proximitate. Fotbalist cândva celebru, Costel Duță a ieșit de pe teren pentru a intra în lumina reflectoarelor cu o emisiune TV de mare audiență unde comentează meciurile de fotbal cu un vocabular clișeizat și tehnicist. Este căsătorit cu Elena Levente, o femeie prea sofisticată pentru el, care-l fascinează cu indicibilul unei feminități ușor nevrotice. Elena l-a atras într-o zonă intelectuală în care arta abstractă joacă un rol modelator, zonă care îi creează un sentiment de alienare față de lumea în care s-a format. Șerban Bozianu, fratele lui Victor Bozianu, adunând tot ce poate fi negativ, flușturatic, incontinent verbal, afemeiat, superficial, gravitează în jurul cercului de inițiați din jurul fratelui său, practicând un harassment generalizat. Asemenea personajelor caragialiene care trăiesc dintr-o dilatare spre abnorm a verbigerației lor, existența lui Șerban este una de discurs, Ovidiu, piratul anarhist, un prieten al lui Paul aflat în căutarea loviturii norocoase, un looser de profesie colorează peisajul romanesc, precum și Dora, mama ambițioasă a Elenei, deținătoarea unui magazin de antichități.
Inițiații sunt voluntara și imprevizibila Gilda Popovici, apatic-melancolicul Emanuel Găzdaru (Manu), Beatrice Stroe (Bea), fata cu șerpi tatuați pe coapse, proaspăt recrutata Elena Levente și, prin asociere, fără nimic din darurile psihedelice ale celorlalți, dar tolerat, cu un profil intelectualist bine precizat, Dominic Davidescu. Cercul acesta al inițiaților nu este organizat sectar, guru-ul Victor nu are pretenția infailibilității clarvizionare a unui maestru spiritual, prestigiul său decurge, dincolo de amenitate, calm și autocontrol, și din faptul de a fi fost ales de către o clarvăzătoare pe nume Sidonia, o femeie în jur de cinzeci de ani, cu o existență recluzionată care-l conectează la lumea viziunilor sale și care nu are un contact direct cu ceilalți membri. Spre deosebire de toți ceilalți, Sidonia își concentrează întreaga energie asupra acestor viziuni care sunt „imagini precise, coerente, verificate prin repetarea lor“, imagini pe care toți membrii cercului inițiatic le pot percepe cu o mai mică sau mai mare intensitate. Nu știm în ce măsură ea este emițătorul și toți ceilalți receptorii sau dacă fiecare este autonom în conexiunile pe care le realizează.
Partea ezoterică a romanului este legată de percepția „Insulei“, un loc către care poți accede printr-o înzestrare nativă care permite simțurilor să acceseze un loc aflat pe un alt nivel perceptiv. Insula nu constituie o metaforă pur și simplu, ci este înainte de toate o insulă, un spațiu cu propria sa geografie, un loc stâncos, lipsit de vegetație, cu un golf, un promontoriu, un lac, un loc care găzduiește temporar sufletele celor decedați, care primesc acolo un alt trup, „trupul pe care și l-au dorit“. Cu noul echipament corporal, sufletele așteptă sosirea unei corăbii lipsite de echipaj, de tribordul și babordul căreia atârnă scări, pe care însă, în mod misterios, doar o parte dintre ele se pot urca. Celelalte rămân pe insulă și se dematerializează treptat. Insula joacă astfel rolul unei săli de așteptare, un fel de purgatoriu, elegant, fără o instanță precizată care să asigure triajul. În mod cert, ne aflăm în fața celei mai eterate, diafane judecăți de apoi, trecerii într-o altă ființă urmându-i o trecere în neființă a celor care nu au fost aleși și probabil o instalare în paradis pentru cei admiși.
Cum acest topos al insulei a fost speculat de la utopie la distopie, de la designul paradiziac la cel infernal, nu cred că utilizarea sa mai adaugă ceva în ordinea semnificației, cu mențiunea că, prin personajele sale, romancierul îi precizează concretețea care conferă și doza de real a viziunilor integrate ale inițiaților. În plus, Elena Levente își zărește tatăl mort în vremea copilăriei sale pe care-l percepe ca pe „fiul Soarelui“ – etimologia numelui ei levantin este solară – într-o hologramă care i se înfățișează tot mai des. Terminologia împrumutată domeniului comunicațiilor (radar, canale etc.) aproximează acest tip de transă-percepție care poate fi exersată prin obturarea deliberată a câmpului vizual sau auditiv în raport cu o altă serie de procedee asemănătoare asanelor și meditației din yoga menite să deschidă către un alt nivel de percepție. Nu există aici niciun imperativ moral, transa este dincolo de bine și de rău, iar deschiderea către o transcendență care îmbrățișează expresia ataraxiei, mai aproape de Nirvana budistă decât de soteriologia creștină.
Lumea reală lestează însă din plin, personaje aflate la criza vârstei a treia sau femei care traversează balzacianul prag al celor 30 de ani, tot atâtea insularități plasate într-un orizont deceptiv, caută un sens care să fixeze ceva în „marea degrigoladă“, cum numea Cioran existența. Cazul cel mai interesant, provocarea cea mai mare pentru prozator mi se pare personajul fotbalistului Costel, a cărui viață este dată peste cap de conjugalitatea cu o femeie cu care nu are absolut nimic în comun, dar care reprezintă pentru el forma de deschidere către altceva, expresia laicizată a unei transcendențe. În Arta romanului, Milan Kundera încredința personajul unei problematici existențiale reductibile la câteva cuvinte-cheie. „A înțelege eul înseamnă, în romanele mele, a înțelege esența problematicii sale existențiale. A înțelege codul lui existențial. Scriind Insuportabila ușurătate a ființei, mi-am dat seama că acest cod al unui personaj sau al altuia este compus din câteva cuvinte-cheie.“ Problematica existențială a fotbalistului este mediocritatea sa sau, mai precis, constatarea mediocrității sale. În mod obișnuit, mediocritatea este stabilă, autosuficientă, departe de orice interogație, generând rutine satisfăcătoare. Vlad Zografi încearcă aici o sondare a mediocrității supuse unui regim tensional, unei interiorizări, care corespunde declanșării unui mecanism autoreflexiv. Perspectiva critic-malițioasă pe care o realizează Paul Fabian asupra limbajului încărcat de stereotipii a fotbalistului care le debitează fluent la emisiunea sa despre fotbal, generează o mișcare interioară. Fotbalistul își chestionează pentru prima oară nu numai vocabularul, dar și propria identitate. Costel își pune problema propriului discurs, a coerenței sale interne, a mesajului, iar cuvântul-cheie pe care-l achiziționează și care-l definește este „introspecție“.
Vlad Zografi nu este primul care descoperă abisalitatea mediocrității, însă punerea în scenă îi aparține. Pe rând, un dop de sticlă și o pereche de ciorapi devin interlocutorii discreți ai fotbalistului într-o serie de dialoguri interioare cu valoarea unor exerciții spirituale care reprezintă la o scară modestă a posibilităților personajului tentația transcen denței. Oricât de comice par surogatele de metafizică ale lui Costel, încercarea sa de a forța limitele cunoașterii de sine și a lumii are ceva impresionant și mai puternic decât spiritualizarea Elenei. Există aici un comic subtil, cei doi soți se lansează într-o căutare de sine, fiecare pe orbita lui, ignorându-se total, complet înstrăinați, fiecare cu insula lui. Insularitatea eului care-și caută o transcendență, o altă insulă, fie cea a unei singurătăți partajate, fie cea „de apoi“, este poate tema majoră a romanului.