Fizician de profesie, cu un doctorat luat la Universitatea din Stuttgart, Iulian Popa a debutat în 2018 cu un volum de short stories, Guadalajara, puctând îndrăzneț o ieșire în lumea literelor, a trecut la roman în 2023 cu volumul Între vii și se întoarce la iubirea dintâi, proza scurtă, cu Vizită neanunțată. Privite à vol d’oiseau, povestirile lui Iulian Popa planează deasupra unei lumi post, o lume de după, (după Revoluție, după tranziție, după dragoste, după căsătorie, după iluziile pierdute etc.) cu medii dintre cele mai diverse care se interconectează uneori aleatoriu, creând acel frison al unor transgresiuni de o violență ameliorată, eufemizată, cu loseri care își trăiesc condiția într-o discreție sensibilă, cu mici rupturi de nivel care redeschid perspective blocate sau aduc cu sine ceva din inefabilul camuflat în profanul rutinelor cotidiene.
Într-un fel, Iulian Popa lucrează povestirea scurtă minimalist, cu știința romanescă a unei antropologii a sociabilității, punând sub lupă „lucrurile mărunte“, cu mici ricoșeuri ironice, asumate naratorial, deschizând un câmp dens de observație minuțioasă în care detaliul are relevanța micilor străluciri pe care cioburile atinse de câte-o rază lăuntrică le aruncă din praful străzii. Autorul își cântărește bine personajele, le configurează atent universul ambiental, le lasă să evolueze în el, să se descopere gradual, dar niciodată până la capăt, păstrând mereu un rest neexprimat, un ascuns, evitând imolarea lor într-o tipologie sau inversarea spectaculoasă a polarităților (bunul devine rău și răul devine bun), așa cum procedează amatorii. De asemenea, știe să sfârșească povestea, – ceea ce este esențial pentru un scriitor de short stories –, să lase o deschidere prezumabilă, dar nu mai mult sau loc unei reflecții, unei redefiniri retrospective care rescrie practic povestea reluând-o în mintea cititorului. În câteva există un efect surpriză, „poanta“ la care titlul face aluzie, miezul anecdotic al poveștii recuperabil dintr-o replică, cu un accent ușor diminuat asemenea unei aluzii, nu mai mult.
Această discreție conferă finețea prozelor lui Iulian Popa, așa cum o sensibilitate aparte îi caracterizează personajele asemeni acelora ale lui J.D. Salinger. Afilierea la proza salingeriană nu e fortuită, personajul principal poartă cu discreție o aură a ratării, ceva nu a mers în viața lui, o inadecvare la confiniile cu indecisul și indecidabilul îi desenează alura și o fragilitate a cărei expresie maximală este autoironia și minimală nostalgia. Ca și la Salinger, dialogul este revelator pentru ceea ce este cu adevărat personajul, iar dialogul revelează o stângăcie necontrolată, radiantă însă, care-i pune personajul într-o defensivă prudentă. Aș zice că o diferență este dată de accent, la Salinger mai puternic, la Iulian Popa mai reținut spre evanescent. Ceea ce prețuiesc la acest povestitor ține tocmai de această dispunere a accentelor în cheie minoră, povestirea se încarcă de o melancolie vagă, de un sentiment al risipirii care nu devine alienare, nu se îngroașă camusian într-un fel de divorț de lume, în sarcasm. De altfel titlul unor povestiri, Colțul ei liniștit, Atârnând de un fir, Sunt doar în trecere pe aici, Șirul lung al ocaziilor pierdute, evocă această fragilitate a (semi)eșecului, nu unul jucat dostoievskian cu toate celulele firii, nici cu resemnarea melancolică a personajelor cehoviene care torc firul monotoniei existențiale, ci cu un fel de asumare a pierderii, nici gravă, nici lejeră. În Sunt doar în trecere pe aici, paleontologul ușor în derivă profesională care așteaptă confirmarea unei burse de cercetare frecând menta în orașul natal la o casă de pariuri, unde chibițează, o cunoaște pe Carla, care face parte dintr-un univers paralel al băieților de băieți și al fetelor de fete, traficanți, bișnițari, cămătari, escorte etc. Explorarea acestui univers îi aduce o replică care definește ceea ce face prozatorul, să construiască dialoguri despre „nimicuri“: „Nu învățasem vreodată să fac conversație despre nimicuri.“ Ciocnind universuri incompa tibile și registre incongruente, prozatorul obține efecte estetice din contradic toriul și aleatoriul prin care era definită de către Lautréamont frumusețea în cheie suprarealistă ca „întâlnire întâmplătoare a unei umbrele cu o mașină de cusut pe masa de operație.“
Lucruri mărunte, antologabilă în orice volum de proză scrută românească, mi se pare definitorie pentru arta lui Iulian Popa. Gruia, un pensionar, înregistrează cu camera pe care o are montată pe autoturism cum un tânăr forțează în trafic, trece pe roșu fiind pe punctul de a călca o bătrână care traversa strada. În baza filmulețului pe care-l pune la dispoziția organelor, tânărului pe nume Rareș Stoican i se deschide dosar penal. Acesta îl contactează telefonic solicitându-i o întrevedere pentru a-l convinge să-și retragă plân gerea, iar Gruia începe un joc polițist de-a șoarecele cu pisica, inițiind o acțiune de filaj, pentru că aceasta ține de chiar fosta sa profesie în slujba Securității comuniste. Pe un alt plan, se află povestea sa de familie, neînțelegerea dintre tată și unicul copil, Ana, legat de „ăla“, iubitul fetei, și încercarea de a se reconcilia cu odrasla care este o activistă civică, rezisto-mitingistă, pe care deconspirarea ocupației reale a tatălui, într-un nepotrivit moment de sinceritate, a îndepărtat-o. Atât Rareș Stoican, cât și Gruia sunt personaje care se construiesc treptat, adăugând câte puțin biografiilor lor, în cazul lui Rareș prin investigația care scoate la iveală apartenența sa la crima organizată, din necesitatea de a face bani pentru a-și vedea băiatul de care este foarte atașat, iar în cazul lui Gruia, privitor la conexiunile pe care le are în Securitate, la pasiunea pentru jocurile de putere și de a se amesteca în viețile altora cu gesturi care ar dori să o corecteze pe a sa.
Versatilitatea ambelor personaje este remarcabilă, Gruia este un bun detectiv, se oferă să efectueze el transportul pe care trebuia să-l facă Rareș căruia i-a fost suspendat permisul din cauza plângerii sale, ca un gest compensatoriu însă pentru minusurile din propria sa viață, un reglaj psihologic, însă și acest gest este ambiguizat în final. Pensionarul intră în scenariul unei crime story cu o voluptate vag disimulată, din nevoia de validare pe care familia nu i-o mai acordă, cu sentimentul că i-a scăpat un nu-știu-ce în relație cu fiica sa, acele „lucruri mărunte“ pe care le înregistrează profesionist în viețile altora. Oricum rotești personajul îi descoperi umbrele, versatilitatea și o ticăloșie scăldată în amoralitate, ticăloșie care a dobândit motivația profesionalismului se regăsesc în aceeași ființă scindată, emoțiile se conjugă și se suprapun în planuri diferite de viață, dar deciziile se depărtează de planul afectelor acolo unde securistul de carieră face ceea ce a învățat să facă: meseria. Un mic pasaj care reflectă surprinderea tatălui în fața lumii necunoscute de afecte și angrenaje morale a propriului copil dezvăluie acest interval în care lucrează prozatorul, sintetizat de sintagma „lucruri mărunte“: – Lucruri mărunte, s-a auzit vocea soției lui din pragul ușii. Cele de care n-ai vrut să știi în timpul în care te ocupai cu treburi mai importante./ – Dar la ce să se gândească?/ – Ți-am zis. La toate lucrurile pe care tu nu le-ai băgat în seamă.“
În definitiv, acesta este orizontul existențial al personajelor lui Iulian Popa, un orizont comun în care eșecul este îmblânzit, fără a fi liricizat, în care ratarea nu are nimic dintr-o sfâșiere lăuntrică, ci survine ca un fapt „anunțat“, ca în romanul marquesian, unde resemnarea nu se adâncește în problematizări viscerale, ci poartă amprenta inerției, a lui nu a fost să fie. Sunt vieți pe care orice izbândă minoră le injectează cu suflul scurt al unui răgaz în care se întâmplă ceva, orice, care să tulbure insuportabila ei lejeritate.