La ce servește Cenzura (în România, mereu cu majusculă) într-un stat totalitar – asta știm cu toții. Poate servi ea însă și la altceva decât la terorizarea exercitată asupra culturii prin mijloace administrative? Astăzi, când spaima insuflată de această instituție a trecut, sperăm definitiv, putem încerca să vedem dacă respectiva instituție a avut și altă semnificație, nebănuită de creatorii ei.
Cenzura nu a fost niciodată mecanică și uniformă. Ea traducea indicațiile conducerii comuniste supreme, dar modul concret de acțiune de la caz la caz depindea de cenzorii înșiși.
S-a gândit oare cineva că temuta Cenzură acționa – fără să vrea și fără să știe – și în virtutea unui criteriu estetic implicit? Să luăm, de exemplu, instituția din România „epocii de aur“, atât de familiară nouă.
Cele mai stricte și mai iraționale interdicții se exercitau atunci asupra artei spectacolului, asupra teatrului și cinematografiei. De multe ori, pentru înscenarea unei piese sau pentru turnarea unui film, se apela la „cel mai înalt nivel“ al piramidei politice; abia după ce se trecea prin aceste vămi ale văzduhului, premiera piesei sau a filmului avea loc. Dar asta nu era totul! Respectivul spectacol sau film putea fi oricând suspendat, retras de pe piață, dacă la o vizionare ulterioară vreun personaj important surprindea un cuvânt sau o frază, o scenă, care scăpaseră atenției până atunci. Gata! Soarta respectivei opere era pecetluită.
Proza se afla pe locul doi în această ierarhie a teroarei. Chiar dacă era vorba de un roman istoric ori de o nuvelă fantastică, atenția Cerberilor se fixa obsesiv asupra personajelor, asupra decorului, asupra dialogurilor. Căutarea atentă de aluzii negative referitoare la realitatea socialistă se transformase în specializare distinctă.
Uneori era suficientă doar impresia generală lăsată: dacă acțiunea nuvelei sau a romanului se desfășura în zilele noastre și în țara noastră, iar impresia generală produsă asupra cititorului era mai degrabă pesimistă, proza respectivă cădea la examen. Un celebru director de editură inventase chiar o formulă proprie care, prin repetare, a făcut școală: când cerea autorului să-și modifice textul pentru a-l face mai luminos, el nota pe prima pagină a manuscrisului magicele cuvinte De optimizat materialul!; adică romanul să fie făcut mai optimist.
În fine, pe locul ultim, se afla poezia. Aici reproșurile deveneau mai greu de formulat. Dacă nu se evocau subiecte strict interzise (biserica, dictatura, devierile sexuale sau moartea), poeziei i se putea imputa cel mult obscuritatea; ea era atunci respinsă pentru lipsa de aderență la gândirea sănătoasă a poporului. Fiind însă greu de demonstrat obscuritatea intenționată a unui text, poezia „trecea“ oarecum mai ușor. Și la urma urmei, gândea Cenzorul, câți cititori de poezie există? Infinit mai puțini decât cititorii de proză ori spectatorii de la teatru.
Astfel, în mod paradoxal, substratul estetic al operației Cenzorului ieșea la iveală fără voia acestuia: limbajul cel mai epurat, care nu are nicio legătură cu realitatea și care se reprezintă doar pe el însuși, limbajul poetic, găsea mai mare îndurare în ochii Cenzurii. Jocul cu stările de suflet ale cititorului nu punea direct în discuție orânduirea socialistă. Pe când proza și mai ales teatrul ori filmul, ce să mai vorbim… Acestea erau obligatoriu legate de un decor concret, de o societate anume, de un mod de viață, de o epocă – și atunci puteau deveni periculoase.
Fără să vrea, Cenzura aducea zi de zi elogii celei mai pure forme de artă verbală – poeziei.