Prozator cu o vastă operă, Gheorghe Schwartz a debutat în 1972 cu romanul Martorul, din care se întrevede edificarea unor parabole cu substanță morală, întemeiate pe analiza psihologică și plonjările în fantastic. Trilogia romanescă din anii 1978-’81 – Pietrele, A doua zi, Spitalul – învederează, în plus, înclinația prozatorului spre condiția omului predispus către alienare într-o societate tehnicistă ori birocratică. Modalitățile de exprimare narativă sunt deopotrivă influențate de literatura absurdului cu suport kafkian și existențialismul promovat îndeosebi de Albert Camus.
În romanul actual – Convoiul, degradarea accelerată a condiției umane este plasată într-un „timp fără timp“ al trăirilor robotizate. În spiritul autentificării existenței fantasmatice, protagonistul acțiunii se identifică cu povestitorul ce poartă un nume incert, încercând să-și reactiveze memoria. Konrad sau Costi face parte dintr-un Convoi uniformizator (fiind fără nume sau număr distinctiv), dispus în mișcare ca un șarpe mitologic („Șarpele Uroborus din Onkolo“), unde oamenii devin „roboți umblători“ (sau „legume umblătoare“, în caracterizare negativă). Ținta finală a marșului condus și întreținut material de „Foruri Înalte“ este nedefinită, dar este explicată cumva de un maior din conducerea ierarhică, referindu-se la strategia devenirii: „Frontul acesta este și un test de supraviețuire, dar și un antrenament pentru înfrângerea propriilor limite.“ Sensurile utopiei care se prefigurează apar mai explicite într-un comunicat al Forurilor Superioare din conducerea ierarhică: „Prin disciplina și anduranța voastră, Convoiul va ajunge la destinație, cercul se va închide și strategia își va arăta roadele cu maximă generozitate. Continuați-vă drumul lipsit de orice griji împovărătoare și veți fi veșnici!“ Convingerea este împărtășită de participanții propriu-ziși la convoi în accepție metafizică: „ni s-a promis viață veșnică și un trai paradiziac într-un viitor deja previzibil, când șarpele își va înghiți coada“. Prizonierii de bună voie ai convoiului militarizat (cu paznici înarmați care au doar misiunea să-i protejeze de intruși) sunt urmăriți de-a lungul marșului de un convoi-oglindă alcătuit din oameni sărmani „fără niciun viitor și disperați“ care vor să fie admiși în convoiul ordonat și bine dotat tehnic. Nucleul romanului, partea I – Trupul șarpelui, se încheie cu evadarea protagonistului anonim din convoiul militarizat pentru a-și recupera memoria și a-și regăsi identitatea în libertate.
În proza lui Gheorghe Schwartz devine evidentă continuitatea tematică, marcată de înclinația percepției acute a absurdului ce se insinuează în existența personajelor. Evenimentele relatate de eroul confesiv în partea a II-a, Afară, continuă aievea viața protejată din cadrul Convoiului, ca topos ideal al acțiunii. În cel mai reușit roman din trilogia amintită mai înainte, Spitalul, se contura o parabolă a regimului totalitarist într-un univers carceral. Protagonistul din Convoiul ajunge și el într-un spital cu reguli stricte, considerat un fel de carantină pentru recuperarea evadaților din convoiul șarpelui. Locul izolat de societate este apărat de hoții violenți atrași de bunăstarea din interior cu ajutorul unui echipaj al „jandarmilor post-convoi“. Nereușind să-și regăsească viața anterioară care i-a fost ștearsă din memorie prin admiterea în convoiul șerpuitor, eroul de-acum ales pentru calitățile sale intelectuale decide să se reintegreze în democrația cu atribute autarhice a Convoiului. Deși se întreabă retoric în dialogul cu „mașina inteligentă“ care îl conduce pe drumul căutării amintirilor și tabieturilor de odinioară: „…ce fel de orânduire democrată ia naștere în mijlocul unor polarizări sociale atât de evidente? Cartea de vizită vibrează: Democrația nu înseamnă egalitarism! Democrația oferă tuturor șanse egale, urmând ca drumul să și-l construiască fiecare singur!“
Condiția de intelectual rasat a protagonistului din Convoiul este ilustrată printr-o serie de detalii ale confesiunii. Gânditorul lucid ascultă muzică de Mozart, evocă odiseea lui Ulise, citează din Platon ori Dostoievski, apelează la comparații livrești de genul Romeo și Julieta etc. Mai cu seamă în momentele de grație când își simte memoria palpitând. În partea de epilog al romanului, Înăuntru, eroul anonim se reintegrează organic în Convoi, conform laitmotivului expresiv: „Stângul, dreptul, stângul dreptul, stângul dreptul!“ Convertirea sa conformistă la sistemul convoiului este definitivă, nutrind convingerea că: „șirurile noastre sunt nemuritoare, că se continuă sub forma unui cerc, că șarpele este un animal perfect construit“. În fond, Gheorghe Schwartz a conturat în Convoiul un edificiu alegoric paralel cu realitatea, ca un avertisment al condiției umane efemere. În „Cuvântul însoțitor“ al cărții recente, Ioan Holban remarcă, în primul rând, abilitatea prozatorului care „dislocă realul pentru a crea o nouă realitate, apăsat distopică“.