Joc al sorții, prima dintre marile expoziții ale toamnei de la Muzeul Metropolitan din New York, dedicată dinastiei Tudor, a fost inaugurată la puțină vreme după dispariția a două personalități remarcabile. Regina Elisabeta a II-a a fost, prin Margaret, regină a Scoției, o descendentă îndepărtată a lui Henric al VII-lea, primul dintre regii Tudor. (Organizatorii expoziției au decis să lase neschimbate etichetele a șapte dintre exponate specificând „împrumut din colecția Majestății sale Elisabeta a II-a“). Prolifica scriitoare Hilary Mantel a fost autoarea unui ciclu de trei romane istorice de mare succes care au readus la viață – cu deosebită vervă și veridicitate – Anglia lui Henric al VIII-lea, pictând, ce-i drept, monarhul în culori mult mai puțin reverențioase decât o face acum expoziția „Artă și măreție în Anglia Renașterii“.
Dinastia Tudor a durat puțin, doar 118 ani, de la ascensiunea la tron a lui Henric al VII-lea, cel care a pus capăt, în 1485, Războiului celor Două Roze, la moartea fără urmași a reginei Elisabeta I în 1603. Expoziția de la Metropolitan nu se vrea de fel o istorie ilustrată a multelor evenimente – de la anecdote intrate în conștiința populară la decizii care au schimbat istoria Europei și a lumii – ce au marcat respectiva perioadă dinastică. Cele șase soții ale lui Henric al VIII-lea, disputele dintre catolici și protestanți, dintre Elisabeta I și Maria Stuart sunt menționate doar tangențial. În schimb, manifestarea pune în valoare evoluția artelor figurative și decorative în Anglia secolului al XVI-lea, explorând în detaliu modul în care cei cinci regi Tudor au transformat arta insulară cu ajutorul unui program îmbinând judicios achiziționarea unor valoroase exemple de artă continentală și încurajarea meșterilor locali.
Henry Tudor, fiul unui membru al micii nobilimi galeze devenit Henric al VII-lea, s-a străduit vreme de 24 de ani să justifice legitimitatea destul de dubioasă a dreptului său de a revendica tronul Plantageneților. Un portret din prima galerie a expoziției, pictat de un necunoscut maestru neerlandez, ni-l arată ținând în mână un trandafir cu petale roșii și albe, semn al împăciuirii dintre cele două facțiuni beligerante – Lancaster și York – care își disputaseră dreptul la tronul Angliei vreme de treizeci de ani. Același simbol, devenit rapid emblema noii dinastii, apare în gravuri cu arbori genealogici, în tapiserii sau în încrustații de pe armuri.
Încercând să demonstreze că nu este cu nimic mai prejos decât ceilalți principi europeni, Henric al VII-lea și urmașii săi se implică cu toată convingerea în comerțul cu bunuri de lux. Își decorează palatele cu cele mai prețioase tapiserii flamande sau catifele italiene. Expoziția include o serie de exemple superbe de artă decorativă a Renașterii târzii… Crearea și căderea omului face parte dintr-o serie de zece tapiserii produse la Bruxelles înainte de 1502. Deși alți conducători europeni au comandat serii bazate pe aceleași desene, având drept temă oscilațiile umanității între păcat și virtute de-a lungul istoriei creștinătății, tapiseriile comandate de Henric al VIII-lea sunt singurele cunoscute ca fiind țesute cu fire de aur și argint… „Andromaca și Priam încercând să-l convingă pe Hector să nu pornească la război“ face parte dintr-o serie de unsprezece piese descriind istoria Troiei. Tratată cu convingere, scena abundă în sugestii semnificative precum îmbinarea de mici trandafiri roșii și albi cu care este decorată armura eroului Hector. Mai mult, subiectul avea o rezonanță specială pentru Tudori care pretindeau că descind, prin intermediul legendarului rege Artur, din Brutus, veteran al războiului Troian și primul „rege al britanilor“…. „Triumful lui Hercule“, un exemplu tipic de tapiserie flamandă bazată pe un desen italian cu trei planuri distincte, îl reprezintă pe erou – cu care Henric al VIII-lea îi plăcea să se compare – înconjurat de făpturi mitice. Făcând această achiziție, regele a vrut să demonstreze că făcea parte din aceeași categorie de colecționari precum papa Leon al X-lea pentru care seria fusese inițial concepută…O uriașă masă din lemn de nuc (1575), cu picioarele decorate cu animale fantastice, a fost comandată în Franța. Dominând una dintre sălile expoziției ea a fost adusă de la Hardwick Hall, fosta reședință a lui Beth of Hardwick, una dintre cele mai notabile prezențe la curtea elisabetană…
Dincolo de importuri masive, regii Tudor au încurajat o serie de meșteșugari de valoare, în special flamanzi și francezi, să părăsească o Europă continentală marcată de războaie și lipsuri, pentru a deschide ateliere într-o țară stabilă și mai plină de resurse financiare, mai ales după ce Henric al VIII-lea a confiscat averile mănăstirilor catolice… Un artist italian, Nicholas Bellin da Modena, părăsește Fontainebleau-ul lui Francisc I, pentru a lucra la decorațiile în ghips ale Palatului londonez Whitehall. Lucrători în metal germani, milanezi și flamanzi sunt instalați la Greenwich de unde provine una dintre cele mai remarcabile armuri regale incluse în expoziție.
Cel mai cunoscut artist străin activ la Londra în această perioadă a fost, desigur, Hans Holbein cel Tânăr. Exemplele talentului său de portretist abundă: Henric al VIII-lea, Edward al VI-lea copil, două superbe desene ale celor două consoarte consecutive ale lui Henric, Anne Boleyn și Jane Seymour, negustorul german Hermann von Wedigh III. Adus din Colecția Frick, portretul lui Thomas Morus este remarcabil pentru ochii inteligenți și melancolici ai filosofului și politicianului care par să-i prevestească martiriul. Din păcate, portretul lui Morus nu a fost însoțit de cel al protejatului și rivalului său Thomas Cromwell ( cu ochi la fel de inteligenți dar șireți) aflat tot în aceeași colecție. Privind aceste chipuri – sau bustul în teracotă al lui John Fisher, episcop de Rochester, realizat de sculptorul florentin Pietro Torrigiano –, nu poți să nu te gândești în ce măsură aceste imagini au influențat portretele acestor caractere „pictate“ cu nemaipomenită culoare și finețe de Hilary Mantel în trilogia sa.
Adresându-se unui public mai restrâns, cealaltă manifestare inaugurată în acest octombrie la Metropolitan, „Cubismul și tradiția trompe l’oeil“ este o expoziție erudită, ilustrând modul în care tehnicile de „înșelare a ochiului“ sunt ancorate în paradigme ale fizicii și psihologiei.
Expoziția vorbește despre ambiguitatea relației dintre adevăr sau „real“ și reprezentarea sa, propunând, în acest sens, un subiect de dezbatere legat chiar de expoziție: este „reală“ afirmația conform căreia cubismul a reprezentat o ruptură irevocabilă cu trecutul, aruncând definitiv peste bord convenții de reprezentare spațială, sau este ea doar o „iluzie“? Sunt oare anumite trăsături ale colajelor cubiste – obiecte care par să traverseze spațiul dintre cadrul pictat și privitor, materiale care sunt altele decât cele care par a fi și referințe codificate la artiști și evenimente curente – cu adevărat inovații propuse de Braque, Gris, Picasso și colegii lor sau „noutatea“ lor este și ea doar iluzorie? Alăturând exemple produse de artiști europeni și americani între secolele al XVII-lea și al XIX-lea și lucrări cubiste, organizatorii manifestării au încercat să rezolve ambiguitatea, demonstrând cu claritate cum toate mecanismele de creare a iluzoriului, de testare mai mult sau mai puțin jucăușă a vigilenței privitorului au pre-datat cubismul.
Multe dintre alăturările propuse sunt cu adevărat incitante. „Natură statică cu vioară, cană de apă și buchet flori“ (J.S. Bernard – 1657) pare o încurcătură colorată de obiecte ce par în cădere liberă. Cu un subiect similar, pictura lui Picasso, „Natură moartă cu compot și pahar“ (1914-1915), include la fel de multe obiecte, cu spații interstițiale mai bine conturate, în pofida culorilor mai degrabă mute… Pe de altă parte, Vioară și partitură (1888) de William Michael Harnett este mult mai convingătoare în „realitatea“ ei măsluită decât este Vioară și paletă (1909) de Braque… În Natură statică cu brichetă (1653), Jan van de Velde III folosește umbrele pentru a crea senzația de adâncime, asigurând coerența necesară pentru a „păcăli“ ochiul privitorului. Juan Gris introduce în Natură statică cu chitară (1913), un tablou, de altfel, viu colorat, contururi negre, umbre neatașate la nimic, creând astfel confuzii la un nivel mai adânc de percepție…
La urma urmei, fiecare pictură, reducând un fragment de spațiu la două dimensiuni, este o construcție artificială. Granițele care delimitează ce este și ce nu este „trompe l’oeil“ sunt însă greu de definit. Categorisirea pare să țină într-o bună măsură de ideea de joc rebusistic. Nimeni nu consideră merele lui Cézanne ca un exemplu. Pe de altă parte, chiar și în naturi statice, există iluzia nu numai a celei de-a treia dimensiuni, dar și a celei de-a patra, a timpului, a mișcării. Flacăra unei lumânări pictate de La Tour, sau gâtul unui vas de Chardin par să vibreze, dar nimeni nu le consideră exemple ale acestui gen de artă. Când ți se pare că recunoști o scamatorie, un element de kitsch, precum în fațadele de pânză sau fotografiile care ascund lucrări imobiliare, atunci „vezi“ artificialul. Nu cumva ideea de „trompe l’oeil“ are conotații legate de „valoare“? Este o altă întrebare pe care remarcabila expoziție de la Metropolitan o ridică.