Am văzut rândul trecut cum tânărul Parsifal, invitat de regele Anfortas la castelul Montsalvat, ia parte la o cină fastuoasă în timpul căreia piatra sacră a Graalului oferă oaspeților nenumărate feluri de mâncare. Parsifal observă în tăcere tristețea cavalerilor reuniți la masă și suferința lui Anfortas, apoi petrece noaptea singur, iar când se trezește, surpriză!, castelul e pustiu. De la Sigune, vara lui pe care o întâlnește pe drum, află că cei de la castel așteptau să-i fie milă de Anfortas și să-l întrebe de ce suferă. Tăcerea lui, îi spune Sigune, nu poate fi nici ispășită, nici iertată. Curând, la curtea regelui Arthur, Parsifal o întâlnește pe vrăjitoarea Cundrie, care îl dojenește și ea pentru purtarea lui la Montsalvat.
După ce rătăcește multă vreme, Parsifal îl întâlnește pe sihastrul Trevirzent, fratele lui Anfortas și al Herzeloidei, deci propriul său unchi, și îi mărturisește că n-a mai intrat în biserici sau mănăstiri, pentru că Dumnezeu l-a făcut să îndure prea mult. Dacă El are puterea să ajute, întreabă Parsifal, de ce îl lasă neajutorat? Trevirzent însă îl îndeamnă să rămână credincios și să nu-l sfideze pe Cel de Sus, să nu uite de Lucifer și nici de Cain și Abel. Cei care nu se căiesc își pierd credința, cei care recunosc că au greșit vor primi har. „Îndreaptă-ți gândurile, îl povățuiește sihastrul și El te va mulțumi.“ (IX, 467). Recunoscător pentru acest sfat, Parsifal îi cere lui Trevirzent să-l ajute să regăsească Graalul și să fie din nou alături de soția lui, punând astfel capăt celor două mari amărăciuni din viața lui.
Trevirzent îi povestește atunci istoria Graalului, piatră coborâtă din ceruri, ai cărei cavaleri, aleși de ea, au numele înscrise pentru scurtă vreme pe piatra însăși. Ce li se cere acestor cavaleri este să aibă sufletul curat și să nu se lase atrași de dragostea lumească. Anfortas, al cărui bunic a fost primul cavaler-rege al Graalului, a moștenit acest titlu, dar vai! neștiind cum să-și stăpânească dorința de glorie amoroasă, s-a luptat pentru cucerirea unei frumoase doamne al cărei nume sihastrul îl trece sub tăcere, și, drept pedeapsă, o lovitură de spadă în rărunchi i-a lăsat o rană cumplit de dureroasă, cu neputință de vindecat.
Nici cele mai prețioase leacuri și ierburi nu-i pot face bine, iar când cavalerii din Montsalvat cad în genunchi în fața Graalului, ei văd înscris pe piatră că un tânăr e menit să vină. Dacă îl va întreba pe Anfortas de ce suferă, durerea lor se va sfârși. Anfortas, e drept, n-ar mai fi rege, dar rana lui ar fi cu totul vindecată. Nimeni însă să nu-l prevină pe acest nou venit despre întrebarea pe care i-e dat să o pună, căci dacă el ar știi dinainte, întrebarea n-ar mai avea nici o putere, iar rana lui Anfortas ar rămâne nevindecată și încă și mai chinuitoare. Parsifal, profund tulburat, recunoaște: „Cel care a ajuns la Montsalvat și a văzut marea durere și n-a pus nici o întrebare, sunt eu, copil fără noroc!“ (IX, 488).
Cum spuneam rândul trecut, legenda lui Parsifal pune în scenă una din cele mai enigmatice situații morale: cea în care ne este dat nouă să îndeplinim o acțiune esențială pentru cei din jurul nostru fără să știm nici care este această acțiune, nici rostul ei. E oare posibilă o astfel de situație în viața de zi cu zi, sau e vorba de o pură invenție literară?
Să ne mai gândim.