Într-o anchetă literară recentă, România literară se ocupa de scriitori uitați. Unul dintre repondenți opina că sunt mai multe categorii de scriitori uitați: unii, cei mai mulți, pentru că opera lor s-a dovedit caducă, așadar își merită uitarea; alții pentru că au venit orientări literare noi și scrisul lor pare inactual, vetust; și, în sfârșit, alții din cauza inapetenței literare a publicului.
Poate că George Crețeanu (1829-1887) se încadrează în prima categorie, a scriitorilor sortiți uitării pentru lipsa de talent. G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) îi acordă puțin spațiu, nici o pagină, cu o apreciere drastică „un făcător de goale versuri“, dar recunoaște că muzica i-a făcut popular Cântecul străinătății ; găsește în alte poezii „câte o strofă mai puțin «putred㻓 (imagine ieșită din pagina prozatorului G. Călinescu), în poeziile care evocă Valea Prahovei și țipetele valurilor sau în cele care înfățișează mormintele lui Byron sau Napoleon. Pașoptiștii noștri au un adevărat cult pentru Byron. G. Crețeanu îi consacră oda La Byron, în „Revista Contemporană“, III, 1875.
G. Crețeanu aparține generației pașoptiste, fiind contemporan cu Vasile Alecsandri, Al. I. Odobescu, Alecu Ruso, Bălcescu, Al. Sihleanu. Născut la București, în 1829, unde urmează studiile liceale la „Sf. Sava“, studiază Literele și Dreptul la Paris. A fost magistrat și consilier la Înalta Curte de Casație. Ca și ceilalți pașoptiști pomeniți, colaborează în capitala Franței la „Junimea Română“, iar în țară la „Revista Română“a lui Alexandru I. Odobescu. Unii istorici literari îl socotesc, poate sub influența lui Alecsandri și din admirație pentru acesta, „aprig luptător pentru Unire“(Petre V. Haneș). În 1908, N. Iorga îi tipărește, la editura sa din Vălenii de Munte, un volum de Poezii alese, în care apreciază Adio la Carpați și Cântecul străinătății.
Lirica pașoptistă cultivă dintr-o perspectivă sentimentală tema înstrăinării, durerea îndepărtării de țară și de locurile natale și în cadrul acesteia, reîntoarcerea, dorința revenirii pe locurile dragi, pe care le-a părăsit: Vasile Alecsandri, în poezia Întoarcerea în țară, exprimă dorința revederii neîntârziate a țării și în final aduce această imagine, după două imperative cu ton imprecativ, urmate de o propoziție care luminează prin interjecții și propoziții exclamative: „Periți, neguri dese, / iată dulce stea!/ Piei, străinătate/ iată țara mea!“În poezia Adio Moldovei, exprimând durerea părăsirii „țării scumpe și frumoase“, sunt câteva motive poetice pe care le vom regăsi în poezia lui George Crețeanu: pământul patriei, munții răsunători, codrii de verdeață, izvoarele și doinele populare și mai ales „cerul care zâmbește/ Sufletului românesc“. Tot despre o Întoarcere în țară pe Dunăre scrie Al. I. Odobescu. La acestea se adaugă poezia lui George Crețeanu, Cântecul străinătății, care le-a întrecut în celebritate, datorită ariei sale muzicale.
Cântecul străinătății cuprinde mai multe strofe: prima este o autoprezentare a poetului care rătăcește pe căi străine, departe de țară și de căminul său. Este o prefață lirică ce argumentează starea de tristețe, pentru că în următoarea strofă ne arată ce a lăsat în „țara lui frumoasă“: părinții – un tată iubit și o maică duioasă, casa părintească, fata iubită –; o antiteză: chiar dacă a stat în străinătate la mese bogate, gândul depărtării de țară îl întristează până la lacrimi. Strofa următoare, începe cu o subordonată subiectivă ce are tonul unei reflecții, iar ultima „fericește“ pe cei ce sunt „aproape de căminul părintesc“ și se încheie cu dorința, în perspectiva morții, să fie îngropat în „pământul românesc“. Fiecare strofă este urmată de un distih refren, care a devenit atât de popular, încât este rostit ca un proverb, sapiențial, (fără a mai aminti autorul), în care ideea este întărită de subordonata concesivă, care precede propoziția principală eliptică de afirmație categorică: „Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine-n țara mea./“
Poezia a avut ecou îndeosebi în lirica din tinerețe a lui Al. Macedonski, pentru că la poetul Nopților „direcția inițială a spiritului său este eminamente pașoptistă“, afirma cel mai autorizat exeget al său, Adrian Marino. Poezia Reîntoarcere, reluând ușor schimbat titluri din poeziile pașoptiștilor, pe această temă, are ca motto refrenul din poezia Cântecul străinătății de George Crețeanu: „Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bine-n țara mea!/.“ Gonit de o soartă vitregă, poetul se consolează că-și va purta crucea în țara sa, amintindu-și anii de pribegie pe străine meleaguri:„Pribegind în țări străine/ Ani întregi am suspinat,/ Și din trista-mi depărtare/ Sufletu-mi întraripat/ Către Dunărea cea lată/ Mă făcea ca să revin./ Dunărea mă readuse…/ Mână, mână, surugiu!“ Ca și la George Crețeanu, sunt amintite bucuria întoarcerii, locurile care „i-au văzut copilăria“, potecile, morile, crucile vopsite, clopotnița, casa natală. Și tot ca la poetul pașoptist, care-și exprima dorința să fie îngropat în pământul românesc, la Macedonski moartea este acceptată cu o senină impăcare: „Dacă însă moartea crudă/ Ca să-mi iasă-n drum ar vrea,/ Facă-și pofta cât îi place/ Voi muri în țara mea/. Rondelul trecutului de mai târziu este tot o poezie a „reîntoarcerii“, având ca refren propoziții exclamative, introduse prin interjecția iată – exprimând bucuria revederii unor locuri dragi ale copilăriei. Revederea lor are puterea miraculoasă a retrăirii vârstei fericite a copilăriei: „Iată Pometeștii, iată Adâncata,/ Scurtul pod de bârne este retrecut./ Renviază mama, îmi zâmbește tata…/ Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut./Jar și vâlvorare soarele urcat-a,/ Arde grâu-n flăcări, pân-la brâu crescut. Iată Pometeștii, iată Adâncata,/ Scurtul pod de bârne este retrecut./ Iarba pe tot șesul de cosit e gata/ Apele-și deșiră graiul nentrecut./ Pentru viața de-astăzi mi-a sosit răsplata/ Copilandrul vesel din nou m-am făcut…/ Iată Pometeștii, iată Adâncata.“
Adrian Marino îl consideră pe George Crețeanu unul dintre precursorii lui Al. Macedonski, prin tema înstrăinării și bucuria reîntoarcerii, prin prețuirea poeziei lui Byron, prin poeziile care înfățișează splendorile Italiei, al cărei centru de atracție îl constituie fără îndoială, Veneția.
Este, fără îndoială, un poet „uitat“, dar, la un popas comemorativ, merită o mențiune pentru o poezie care i-a adus celebritatea de „poet anonim“, prin distihul refren, cu ecouri în lirica românească, distih care capătă, vai, unele rezonanțe actuale în evoluția demografică a României.