Să continuăm, deci, povestea lui Parsifal. Tânăr, neștiind prea bine cum să se poarte în lume, el se lasă sfătuit de bunul Gurnemanz, care îl găzduiește în castelul lui, îl învață să fie decent, umil, milos, binefăcător, să nu pună prea multe întrebări, să îmbine curajul cu iertarea și în iubire să fie nobil. Căutând aventuri, Parsifal o salvează pe frumoasa regină Condwiramurs de căsătoria cu un cavaler pe care ea îl detestă, iar ca răsplată, ea îl strânge în brațe și anunță că nu va fi niciodată soția altuia decât a lui. După mai bine de un an de viață conjugală fericită, Parsifal pleacă să afle vești despre Herzeloida, mama lui. Pe drum, de pe malul unui lac vede o barcă în care un pescar, minunat îmbrăcat, dar covârșit de tristețe, îl îndreaptă spre castelul Montsalvat. „Ajuns acolo,“ îi spune pescarul, care nu era altul decât regele Anfortas, fratele Herzeloidei, „am să mă îngrijesc chiar eu de tine. Și mulțumește pentru cum vei fi primit.“ (V, #226)
La castel, domnește durerea. În mijlocul unei somptuoase săli, Anfortas e întins pe un pat, unde, rănit, suferind, „nu trăia decât ca să aștepte moartea.“ (V, #230). Când Parsifal intră, regele îi urează bun venit și îl invită să stea lângă el, adăugând că „dacă te-aș așeza mai departe, n-aș fi îndeajuns de primitor“ (V, #230). O suită de tinere doamne purtând făclii, argintărie și vase îmbălsămate împodobesc masa, urmate de regina care aduce miraculosul Graal, sursă de hrană neîncetată. Uimit de bogăția acestei cine, Parsifal își amintește de sfatul lui Gurnemanz să nu pună întrebări.
Un nobil se apropie, având în mâini o spadă de o mare frumusețe. Anfortas i-o oferă lui Parsifal spunându-i că această spadă i-a aparținut lui, înainte ca Dumnezeu să-i schilodească trupul. „Asta să-ți fie răsplata (adaugă el), dacă cumva aici nu vei fi tratat cu grijă.“ (V, #239). S-ar părea, deci, că venirea lui Parsifal la Montsalvat era așteptată și că Anfortas amintește, indirect și de mai multe ori, această așteptare. Ceva mai târziu, îl invită pe Parsifal să se ducă să se culce. Condus de mai mulți tineri nobili, el ajunge în dormitorul unde va petrece noaptea.
După un somn tulburat de coșmaruri, tânărul cavaler se trezește, își regăsește armăsarul, dar castelul e pustiu. Porțile larg deschise îl lasă să plece. Unde sunt cei care m-au primit și m-au găzduit? se întreabă el. Pe drum o întâlnește pe vara lui, Sigune, care aflând că a petrecut noaptea la castelul Montsalvat, îi spune, surprinsă, că nimeni nu poate ajunge la acest castel dacă nu îi este dat să-l găsească. Mulți îl caută, dar cine îl descoperă o face fără să vrea. Erai chemat să te afli acolo, continuă Sigune. „Ce fericită aș fi să știu că înainte de a pleca le-ai fost de folos!“ (V, #253).
Adus la Montsalvat fără să vrea, pentru un scop pe care nu-l cunoaștea, a reușit oare Parsifal să-l îndeplinească? A fost el, suntem noi, dacă nu de fiecare dată, cel puțin în câte o împrejurare mai importantă decât toate celelalte, în plin control? Știa el, știm noi, de ce anume i s-a dat lui și numai lui, de ce ni s-a dat nouă și numai nouă, să aducă, să aducem, seninătate și iertare?
Va urma.