Răscolind zilele acestea prin arhiva mea aflată veșnic în dezordine, am dat peste un dialog pe care l-am purtat în urmă cu mulți ani cu marele critic Nicolae Manolescu. Recitind textul, am constatat că o parte din ideile vehiculate acolo rămân în picioare. Peste altele însă s-a așternut, cum se întâmplă cu lucrurile din arhivă, un strat destul de gros de colb. Colbul, desigur, își are și el rostul său. El ne aduce aminte că pe lumea asta toate-s trecătoare.
Înainte de a intra în subiect, aș vrea să spun că acest dialog a fost realizat în urma unei dezbateri organizate cu mulți ani în urmă la Iași, la care au participat critici literari, profesori și scriitori ieșeni. Tema dezbaterii era legată de diferitele tipuri de lectură. La un moment dat, vorbind pe marginea acestui subiect, criticul Nicolae Manolescu a pomenit de Gogol și de Suflete moarte. A pomenit și de Cicicov și de Petrușka. Profesorul Nicolae Manolescu a marșat mult pe marginea acestui subiect, extrapolându-l la criza actuală (mă rog, de atunci) a lecturii. După încheierea dezbaterii, l-am provocat la dialog. Am vorbit mai întâi despre literatura rusă și marii scriitori. Nicolae Manolescu nu avea prea mare admirație nici pentru Rusia, nici pentru lumea slavă. Dar asta nu-l împiedica să citească și să-i recitească pe marii scriitori ruși, Pușkin, Gogol, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi, Bulgakov, Soljenițîn sau Nabokov. Apariția literaturii ruse era un fenomen aproape inexplicabil pentru el. „Literatura rusă a ieșit din literatura franceză. Dar… cum a ieșit…“, mi-a spus. „Ce repede au venit acești scriitori unul după altul. Și nu e vorba doar de Gogol, Dostoievski și Tolstoi, ci și de mulți alți scriitori mai puțin cunoscuți publicului nostru, dar de prima mână. Și când te gândești că alături de acești titani care au schimbat fața literaturii se aflau cititori precum Petrușka te apucă amețeala. Sigur că ei au scris pentru aristocrație, dar pe undeva au avut în vedere și pleava societății, care nu înțelege ce citește, dar e al naibii de vie…“
Dar iată și dialogul
Nichita Danilov: Stimate domnule Nicolae Manolescu, în expunerea pe care ați făcut-o la masa rotundă dedicată lecturii, ați pomenit la un moment dat de Suflete moarte și de Petrușka, lacheul lui Cicickov, care citește orice-i cade în mână. Mărturisesc că pe mine m-a impresionat, recent, un alt mod de lectură. Am văzut, la televizor, o secvență cu câțiva copii care se inițiau în învățăturile Coranului. Copiii erau atât de absorbiți de acele rânduri, încât nimic nu părea să le perturbe atenția… Cred că nici măcar războiul… Scena era impresionantă. Referindu-ne la aceste exemple, aș vrea să vă întreb: în ce măsură lectura formează sau deformează spiritele?
Nicolae Manolescu: Da, exemplul cu lectura coranică din care au luat naștere milițiile talibane este semnificativ. În fond, talibanii asta înseamnă: studenți coranici. Acest tip de lectură ne repune, de fapt, o veche problemă legată de eficiența lecturii, de caracterul ei formativ, de riscurile lecturii și o mulțime de alte lucruri legate de educație. Or, iată ce se întâmplă acum: trăim într-un moment în care se vede foarte limpede că o societate ce a refuzat modernizarea din motive de ordin religios datorează acestui fapt rămânerii la un fel de lectură pe care l-au cunoscut și alte societăți din trecut, inclusiv cele creștine, la un tip de lectură literală… În fond, ce se întâmplă cu lectura aceasta a Coranului s-a petrecut o bună bucată de vreme în Evul Mediu și cu lectura Bibliei, a Noului Testament. Și dacă societatea europeană a întârziat să evolueze, a dat înapoi chiar, s-a datorat și modului defectuos și dogmatic în care era practicată lectura. Dacă noi n-am fi avut în jurul anului 1000 șansa ca civilizația arabă a momentului să ne restituie o parte din documentele Antichității, am fi știut astăzi despre Antichitate și mai puțin decât știm, pentru că civilizația creștină a început, așa după cum se știe, prin a distruge patrimoniul Antichității care era păgân. Iată că acum lucrurile s-au inversat. Civilizația occidentală progresează, a depășit faza lecturii fanatice și literale, a înțeles că există o pluralitate de lecturi, în vreme ce civilizația islamică încearcă să rămână cu orice preț – vorbesc de anumite țări islamice – la lectura fanatică și de tip literal. E regretabil, într-un fel, că islamiștii arabi, fundamentaliștii islamici din secolul XX-XXI, n-au învățat nimic din experiența Occidentului, care a pierdut enorm de-a lungul timpului din această pricină. Și pierd și ei acum, chiar mai mult decât au pierdut europenii în Evul Mediu. Cred că aici stă chintesența problemei: o lectură nu trebuie să fie niciodată strict literală. O lectură trebuie să fie capabilă de interpretări multiple. Există întotdeauna mai multe texte într-un singur text. Aici e ca la Matrioșca. Înăuntrul fiecărei Matrioșci mai există una. Și tot așa mai departe. Dacă decojim textul, nu reușim să-i dăm de capăt. Ajungând, să zicem, la ultimul cuvânt, observăm că dincolo de el mai există ceva. O umbră sau un șir de umbre ce vin dinspre infinit și merg spre infinit. Orice lectură literală, orice presupoziție că textul este unic și imposibil de interpretat ne coboară în abis, ne conduce spre fundamentalism, ne conduce spre talibanism. Asta a descoperit Europa după experiența nefericită a evurilor de mijloc creștine, și anume că lectura trebuie să fie multiplă. Acest fapt a dat naștere la civilizația actuală, la progres. Chiar și acești fundamentaliști islamici, care pariază pe unicitatea literei Coranului, trăiesc și se bucură de toate avantajele tehnologice, logistice, cotidiene ale civilizației occidentale. Există și aici, deci, o perfidie și un paradox. Beau din ceștile pe care le-am făcut noi, folosesc internetul care este inventat de Occident, recurg la arme care sunt fabricate în Occident. În mare parte și civilizația islamică este produsul civilizației occidentale pe care unii dintre ei o neagă în numele unicității literei Coranului. Iată, deci, o tragedie, într-un fel, a civilizației contemporane.
Probabil că există un echilibru în istorie: civilizația arabă a salvat Antichitatea și a „scos“ societatea europeană din întunericul dogmelor creștine, iar acum se pare că lucrurile se petrec oarecum invers. Occidentalii încearcă să împingă islamul spre progres… În același timp, există și o anumită forță pe care ți-o oferă religia, forță pe care lumea civilizată uneori nu are vreme să o găsească înlăuntrul său.…
Nu știu dacă nu identificăm aici forța cu primitivitatea. Sigur că este o primitivitate a barbarului, dar barbaria nu-ți dă totuși o forță mai mare decât civilizația.
Nu, dar dacă ne gândim la poezia lui Kavafis Așteptându-i pe barbari, perspectiva se schimbă… Mă refer la forța interioară pe care ți-o dă religia…
Da, e adevărat, în sensul propriu al cuvântului religie, dar eu mă mai gândesc și la altceva. Nu există oare, în momentul de față, o dovadă a forței Occidentului, a Statelor Unite? O solidaritate, dovada unui front comun împotriva terorismului cum n-a existat niciodată în istorie, nici măcar pe vremea cruciadelor? Iată, SUA a adunat în jurul său atâtea popoare în numele unei idei! Această forță nu vine neapărat dintr-o religie. Vine dintr-un alt tip de credință, tot credință în anumite valori, care, sigur, într-o măsură sunt și religioase, dar nu numai. Vedem că oameni din diverse culte au intrat în această bătălie. Este o formă de a paria pe niște valori, pe un set de valori, pe care lumea civilizată se bazează de aproape 300 de ani. Și asta îi dă o mare forță. Eu cred în această forță mai degrabă decât în forța pe care ți-o dă o credință oarbă în litera unei cărți sfinte. Cred mai degrabă în forța pe care ți-o dă credința în pluralitatea, să spunem așa, a lucrurilor și a interpretărilor, și a ideilor.
Să revenim la modalitățile de lectură, domnule profesor… Ați afirmat că lectura te face „om“. În aceeași măsură, lectura te face și „neom“… Undeva există aceleași riscuri.
M-aș întoarce la observația pe care a făcut-o Alexandru Călinescu în cadrul discuției noastre, că există și lecturi proaste. Da, e adevărat. Sigur că lectura te face om, în măsura în care omul e singurul animal care citește. Și acum nu mă gândesc numai la lectura pur și simplu a unei cărți, mă gândesc la toate formele de lectură pe care noi ni le însușim în viața pe care o trăim. O lectură proastă poate fi o nenorocire. Sistemele totalitare ale secolului XX, începând cu comunismul, trecând prin fascism și ajungând până la fundamentalismul islamic, am putea spune, nu sunt altceva decât rodul unor lecturi proaste. Să nu uităm că este vorba de niște religii seculare, să le spunem așa, politice, ieșite din capul unor oameni proveniți din rândul intelectualilor. Trebuie să remarcăm faptul că la originea tuturor acestor nenorociri au stat niște oameni care gândesc, utopiști sau altfel, și care au făcut o foarte proastă lectură a lucrurilor. Am scris odată un articol pe tema asta pe care l-am intitulat, împrumutând titlul romanului lui Constantin Țoiu, Căderea în lume. Toate aceste idei utopice ieșite din capul unor intelectuali, odată căzute în lume, care este imprevizibilă, complexă, irațională, au condus la dezastrele pe care le cunoaștem. Deci, e adevărat: astea sunt, de fapt, niște lecturi proaste. De fiece dată când cineva și-a propus să creeze un om nou s-a ajuns la distrugerea omului. Nu, omul trebuie ameliorat, și nu recreat. Omul trebuie educat, omului trebuie să i se inducă niște valori. Omul poate fi, ca să zic așa, făcut să dea maximul din el într-o societate. Ideea unui om nou mă sperie, fiindcă de fiecare dată când cineva și-a propus să construiască un om nou s-a ajuns la totalitarism. Și naziștii au vrut să facă un om nou, și comuniștii, și fundamentaliștii, și o bună parte a sectelor actuale, toți visează să facă un om nou. Eu zic că mai bine ar fi să-l ameliorăm pe ăsta pe care-l avem, eu nu știu altul care s-ar putea crea. Mi-e frică de omul nou. Noi am râs de Ceaușescu, de teoria omului nou. Și ne-am trezit după 1989 cu o mulțime de oameni noi care au invadat nu numai viața politică , ci și viața culturală. E plină epoca tranziției de acești oameni noi. Priviți în jurul dum neavoastră și veți vedea o mulțime de oameni noi. Doamne ferește, mai bine nu.
Putem da și alte exemple. Lectura deformează. Ea îți dă, deopotrivă, forță și slăbiciune. Să ne gândim, în acest sens, la Don Quijote și Emma Bovary. Pe ambii, lectura i-a deformat. Don Quijote s-a îmbolnăvit citind romanele cavalerești ale Evului Mediu, iar Emma, în urma lecturii unor romane de dragoste, și-a creat o imagine falsă despre propria sa persoană.
Sigur că și Don Quijote este produsul unor romane, n-aș zice neapărat proaste, a unor romane care animau imaginația europeană a secolelor anterioare. Și sigur că până la urmă Don Quijote poate fi socotit a fi prototipul primului cititor rău, prost din istorie. Evident că el a citit prost niște lucruri. Și care a fost rezultatul? Dincolo de identificarea în Don Quijote a unei figuri din astea aeriene, de idealist, și de nu știu cum, trebuie să ne gândim și la un alt aspect. Rezultatul lecturii proaste pe care a făcut-o el a fost o sumă întreagă de nenorociri. Dacă stăm bine și ne gândim, s-a cam ales praful de tot, inclusiv lectura lui a dus la sucirea minții lui Sancho Panza care, dintr-un țăran cam grosolan, a ajuns guvernatorul unei insule. Păi, asta seamănă puțin cu leninismul, cu nazismul, și cu alte regimuri totalitare. Toți au făcut din țărani proști guvernatori ai unor insule, sucindu-le mințile, după care sigur că s-au trezit și și-au dat seama că nu mai pot guverna în felul acesta. Ce s-a ales bun din toată povestea aceasta cu lectura lui Don Quijote?! Mai nimic. N-au fost decât niște morți, decât niște accidente, niște dezastre, niște pierderi, niște manipulări și nebunia unui om, de altfel foarte sănătos și muncitor și devotat cum era Sancho Panza. Am o mare compasiune pentru Panza. El este victima lui Don Quijote.
Credeți că dacă s-ar continua propagarea cărții la sate, ar putea apărea pericolul „sancho panza“-țizării?
Nu, nu cred că ar fi un pericol. Ci poate dimpotrivă. Am să dau un exemplu. Dacă Ministerul Culturii, în loc să finanțeze la întâmplare, și pe baza unor interese de gașcă, anumite cărți, ar trimite cărți spre biblioteci, nu spre taraba țăranului sau la piață, ci spre biblioteci sau ar ajuta să funcționeze niște biblioteci în mediul rural, câteva în zona asta, cărora să li se trimită, nu neapărat o selecție sofisticată, ci câteva titluri de istorie, de politologie, traduceri, oarecum la întâmplare, cred că ar fi mare lucru. Pentru că noi, scriitorii, trebuie să contăm și pe spiritul critic al cititorilor. Omul nu citește, precum Petrușca, neapărat tot ce găsește acolo. Operează, conștient sau subconștient, o selecție. Și uite că asta se poate face. Am citit astăzi într-un ziar că Ministerul Culturii a alocat niște sume pentru biblioteci. S-au trimis niște cărți la țară și s-au trimis mii de exemplare din romanele lui Mircea Micu și cărțile altor scriitori de aceeași factură. Sigur că acolo cineva a făcut o selecție tâmpită. De ce tocmai Mircea Micu, ca să zic așa?! De ce nu un alt scriitor? Se găsesc, în fond, o mulțime de cărți care ar fi incontestabile și necesare la biblioteci, din orice parte am aborda problema. Ce-ar fi dacă am trimite spre bibliotecile de la țară, de pildă, dicționare nu numai de cuvinte, ci dicționare istorice, de pildă? Avem suficiente. Avem ghiduri de tot felul. Ar fi atât de rău? Ar fi o mare filozofie ca să găsim aceste cărți atât de necesare? Se poate face acest lucru. Și cred că ar fi niște bani care nu ar fi deloc prost investiți. Avem toți experiență în acest sens. De pildă, eu eram elev la Râmnicu Vâlcea la începutul anilor ’50. Părinții mei erau arestați. După ce am terminat de citit toate volumele din biblioteca părinților mei, am început să caut alte cărți și m-am dus la biblioteca orașului unde am descoperit o mulțime de alte cărți, probabil confiscate de la boierii din partea locului, cărora li se luaseră moșiile, conacele și cărțile; vedeam ex-libris-ul pe cărțile cu pricina și știam familia de unde provin, auzisem de ea, și citeam. Aveam 13-14 ani. Nu aveam niciun spirit critic. Citeam pur și simplu la întâmplare. Dar uite așa am ajuns să citesc, pentru că în biblioteca aceea „aterizase“ prin nu știu ce întâmplare, o serie completă de opere în franceză ale lui Ibsen, am citit la 13 ani toată opera lui Ibsen. Sigur că nu am înțeles chiar tot, sigur că nu mi-au plăcut chiar toate cărțile, dar lectura a fost o revelație extraordinară, mi-a deschis capul. Iată că, în timp ce învățam la școală „Minerii din Maramureș“ și alte inepții proletcultiste, am citit tot Ibsen. Printr-o întâmplare. Cred că trebuie să contăm și pe întâmplare. Ce-ar fi dacă un țăran s-ar duce de la școală la biblioteca din sat și ar găsi opera lui Ibsen? Poate să iasă ceva de aici. După cum poate să nu iasă nimic. Trebuie să contăm puțin și pe hazard. Nu trebuie să planificăm chiar totul. Eu zic că e bine să nu planificăm lectura. Ministerul Culturii ne-a tăiat toate subvențiile de abonamente pentru biblioteci ale publicațiilor literare. Revistele se duceau în niște biblioteci. Gata, nu se mai duc. Păi, e bine?! Revista România literară avea, de pildă, un tiraj de 8-10 000 de exemplare. Dacă nu mă înșel, 1000 luau calea bibliotecilor. Desigur, nu numai la țară, ci în toate bibliotecile din țară. Se duceau în afară, la ambasade, la centre culturale, la consulate… Se duceau în jur de 100-150, tot era ceva. S-a renunțat și la asta. În prezent, nici acolo nu mai ajung revistele literare. Dar la ambasade vin oameni care doresc să fie la curent cu literatura din țară și noi nu le putem oferi un minimum de informații. Era creat un sistem foarte corect, nu era vorba doar de revista mea, erau și alte reviste care beneficiau de același regim, era o relație. În ceea ce privește cărțile, consider obligatoriu ca măcar un exemplar să ajungă la biblioteci. Editurile care se descurcă cât de cât cu banii ar trebui să le trimită din propria inițiativă.
(Interviu apărut în Ziarul de Iași în anul 2006)