Rădăcinile relației lui Nicolae Manolescu cu fenomenul religios pot fi identificate într-o întâmplare narată în textul „Te cheamă mitropolitul!”, din volumul Teme. În urma unei farse de 1 aprilie puse la cale de colegi, copilul de șapte ani s-a pomenit în fața „matusalemicului” mitropolit, vecinul de grădină al școlii sale. Ceea ce trebuia să fie o păcăleală s-a transformat într-un moment aproape epifanic: în loc de mustrare, pentru a dejuca farsa, înaltul prelat îi întinse printre șipcile gardului o bilă de sticlă, mare și colorată. Era un obiect de o frumusețe hipnotică, ce îi con-sfințea copilului norocos respectul cuvenit în fața clasei. Această imagine a darului primit peste gardul augustei instituții este semnificativă dacă o raportăm la viitorul parcurs al criticului: religia i-a revelat, prin semne surprinzătoare și binevoitoare, o cale de acces nebănuită la sfera preocupărilor sale de mai târziu – textul literar. Pentru Nicolae Manolescu, religia a rămas mereu acest dincolo, din spatele gardului vecin, o prezență tăcută și misterioasă ce oferă daruri simbolice, asemenea unor bile de sticlă prin care, dacă privești lumea, cărțile au suflet.
Din această experiență timpurie derivă poziția reflexivă a lui Nicolae Manolescu față de religie, situată departe de dogmatismul ei rigid. Credința sa, nelegată de un Dumnezeu antropomorf, se alimentează constant din contemplarea lucidă a lumii, fiind mai apropiată de o mistică a detaliului fragil, de tip franciscan, decât de severitatea instituțională. Așa cum franciscanismul identifică sacrul în firul de iarbă, Nicolae Manolescu, refuzând noviciatul în sfera ideologică a religiei, descoperă sfințenia în detaliul estetic al textului. Criticul caută un „adevăr al ficțiunii” pe măsura celui religios, dar eliberat de constrângerile dogmei și, grație acestei libertăți interioare, el se definește ca un agnostic cu deschideri metafizice. Reticența de a închipui și, mai ales, în a numi divinitatea constituie un act de cuvioșenie intelectuală. Deși invoca deseori numele lui Dumnezeu în discursul oral, această rezervă lucidă îi permitea să mențină întrebarea asupra sensului ultim mereu deschisă, în acord cu convingerea că sacrul transcende rigorile logicii: „Dintotdeauna am fost convins că, dincolo de credinţa pe care o implică, mistica are nevoie de un limbaj care nu este acela logic. Reprezentările misticului sunt simbolice.” („Mistică și muzică”, în România literară, nr. 32/2000). Astfel, tăcerea elocventă sau revelarea unei semnificații divine impun smerenia în fața indicibilului.
În concepția critică a lui Nicolae Manolescu, literatura ca spațiu sacru se hrănește din ambiguitate, iar fondul actului creator este de sorginte divină fără a fi dogmatic. Dacă dogma închide sensul, literatura îl deschide înspre sfera unei transcendențe secularizate, în care sacralitatea existenței poate fi explorată fără constrângeri. Aceasta explică de ce criticul caută o formă de mântuire în bibliotecă mai curând decât în strană. Prin frumusețea ei, opera literară îi oferă un tip de misticism integrator, poezia, în special, extrăgându-și sevele din acest fond de mister. Pentru Nicolae Manolescu, mistica poate fi exprimată doar prin metaforă și, astfel, ambiguitatea literară capătă maximul de claritate accesibil în fața sacrului. Această viziune îl apropie de spiritul lui Jorge-Luis Borges, pe care autorul volumului despre utopia cărții sadoveniene îl omagiază, recunoscând în el un „umil filolog, care descifrează cartea de nisip a vieții”. („Cum se scrie un roman”, în România literară, nr. 18/2012). Paradisul este imaginat și de critic sub formă de Bibliotecă și, în acest univers al rafturilor infinite, sacralitatea glisează din dogmă înspre actul descifrării. Logica nu este folosită pentru a „explica” misterul (ceea ce l-ar anula), ci pentru a-i delimita hotarele: ea este „gardul” menit să protejeze taina operei.
În eseul de sinteză despre romanul românesc, autorul propune o veritabilă mitologie implicită a literaturii. Aici, Dumnezeu funcționează ca un model structural pentru înțelegerea evoluției romanului. Literatura este o arcă în sensul biblic de supraviețuire, care presupune inventarierea și conservarea speciilor, de această dată romanești. Într-o lume secularizată și adesea în devălmășie, „perechile” de idei și structuri salvate pe această arcă reprezintă o formă de continuitate a spiritului. Evoluția speciei romanești reflectă, în viziunea eseistului, o adevărată istorie a lui Dumnezeu: de la prezența suverană și omniscientă din romanul doric, unde autorul „îşi ia în stăpânire personajele, […] e un demiurg capabil doar de sacrificiul de a nu se dezvălui nemijlocit în creaţie […]” (Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991, pp. 32-33), până la fragmentarea din romanul ionic și corintic. Odată cu retragerea acestei instanțe demiurgice, lumea romanului își pierde din coerență și transparență, iar funcția divinității îndepărtate este preluată de Noe însuși: „Pe Arca lui Noe nu există niciun dumnezeu: Noe e doar substitutul lui, colecţionarul de fiinţe şi obiecte, patriarhul salvând lumea în stare de urgenţă.” (Ibidem. p. 58).
Un univers eteroclit, fărâmiţat şi lipsit de semnificație se insinuează treptat în ordinea Creației armonioase. Când omul nu mai primește răspunsuri de Sus, începe să conceapă structuri narative pentru a-și inventa propriile explicații și de aceea specia romanescă se naște acolo unde se termină rugăciunea. Apogeul acestei istorii religioase a romanului este corinticul, unde locul sacrului este preluat de parodic: „Creatorul nu mai este inspirat de vocaţia serios-constructivă a dumnezeului biblic, ci de aceea glumeţ-distructivă a diavolului.” (Arca lui Noe, III, ed. cit., pp. 236-237). Aici, mântuirea prin formă impune semnarea unui pact faustic. Literatura nu mai salvează lumea prin sfințenie, ci o conservă prin ironie, pregătind puntea corabiei simbolice pentru o comedie a literaturii. Dacă Biblia are nevoie de serviciul divin al teologilor, arca bunei speranțe, în calitatea ei de bibliotecă salvatoare, necesită oficierea actului critic pentru a descifra semnele ficțiunii. De aceea, transcendentul revine sub formă de imaginar, iar limbajul critic se încarcă de metafore teologice: autorul devine Dumnezeu, romanul este Cartea Facerii, iar lumea însăși este o Arcă.
Rolul criticului este învestit de Nicolae Manolescu cu o autoritate simbolică aproape sacerdotală, circumscriind actul evaluării unei „religii secrete”. Sintagma, preluată din concepția lui Northrop Frye, sugerează că literatura și critica funcționează ca un univers coerent, guvernat de legi interne (arhetipuri și mituri) ce supraviețuiesc dispariției zeilor. Ideea literaturii ca ansamblu de forme simbolice, împrumutată de la Frye, este nuanțată odată cu avertizarea că o „evanghelie” critică unică, aplicând o metodă rigidă sau o ideologie exclusivistă, ar risca să împartă sectar „biserica de azi în numeroase capele perfect străine unele de altele” (Arca lui Noe, I, ed. cit., p. 16). Este motivul pentru care „religia secretă” a criticii nu se întemeiază pe o dogmă fixată în formule, ci pe comuniunea gustului și pe ritualul lecturilor infidele. Critica rămâne, astfel, o „ştiinţă” (ghilimelele trădând atât umorul, cât și modestia eseistului în fața inefabilului).
Criticul-sacerdot manolescian este ironic și sceptic; el oficiază întâlnirea dintre cititor și operă, separând „grâul de neghină” printr-o formă de discernământ ce amintește de hermeneutica biblică. Această etică a lecturii capătă valoarea unei asceze intelectuale: criticul salvează sau „excomunică” o carte, hotărând supraviețuirea ei în istoria literaturii. Canonul literar apare, în această viziune, ca o formă de dogmă necesară („canonul se face, nu se discută” – Istoria critică a literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2019, p. 16), deoarece fără el literatura nu ar mai avea scară valorică. Critica stabilește canonul, așa cum biserica instituie dogma, dar, dacă în religie adevărul este revelat de Sus, în „religia secretă” a lui Nicolae Manolescu adevărul estetic se „propovăduiește” de Jos, prin analiză, interpretare și ierarhizare valorică. Canonul literar este dogma necesară care dă garanția unei ordini simbolice, iar criticul rămâne păstrătorul unui sacru secularizat: valoarea estetică.
Relația cu religia a fost marcată și de o pledoarie constantă pentru abordarea ei culturală. Analizând transformarea fundamentală a actului lecturii, criticul ajunge la concluzia că, dacă lectura religioasă este centrată pe o singură Carte fundamentală, citită cu supușenie, lectura modernă se mută în spațiul nemărginit al Bibliotecii. Adoptând viziunea borgesiană, autorul Lecturilor infidele interpretează trecerea de la grădina originară (spațiul narării și al ascultării) la bibliotecă (spațiul lecturii și al interpretării) ca pe un act de autonomie spirituală. În viziunea unui spirit laic, sacralitatea se redistribuie în pluralitate. Omul modern a pierdut certitudinile dogmatice și a câștigat accesul spre o multiplicitate de ferestre (cărțile) deschise spre același mister pe care religia a încercat cândva să-l concretizeze într-o formă unică. Religia și literatura reprezintă trepte complementare ale aceleiași căutări a sensului și a frumosului, iar profesiunea de credință „…îmi închipui lumea ca pe o carte, nu […] ca pe o lume” („Cum se scrie un roman”, în rev. cit.) exprimă o atitudine spirituală în care realitatea însăși capătă statut de text sacru. Este un text menit a fi descifrat neîncetat, cu aceeași curiozitate originară a copilului care primea, prin gardul înaltei instituții bisericești, darul misterios al unei bile de sticlă.
Spirit raționalist de factură iluministă, autorul Temelor a așezat taina existențială sub semnul clarității, conferindu-i un contur estetic. Întreaga sa operă critică poate fi citită ca o încercare de a proteja acea bilă de sticlă primită la gardul grădinii ce separa profanul de sacru: un obiect inutil în plan practic, dar care, privit în lumină, revelează o ordine și o splendoare care transcend cotidianul. „Mântuirea”, pentru un spirit laic ca al său, a însemnat salvarea demnității umane în fața dezordinii existențiale prin exercițiul lecturii și al scrisului. Autorul cărții Cititul și scrisul rămâne astfel exegetul care recuperează sacralitatea unei lumi secularizate, amintindu-ne că între dogma religioasă și neîngrădirile barbare există întotdeauna spațiul liber al literaturii. Bila de sticlă devine, în acest sens, lentila prin care copilul de altădată, la capătul celor șapte ani de acasă, a învățat să privească lumea fără a o fragmenta: transparentă, asemenea actului critic lucid, și dură, adică rezistentă la asalturile a tot ceea ce este străini esteticului. Există, astfel, o sferă de cristal în care taina lumii rămâne intactă, protejată de simetria acelei figuri geometrice care pare să-i guverneze întreaga atitudinea față de literatură. Pentru Nicolae Manolescu, adevărul, neatins de dogmă, a fost o reflexie mereu schimbătoare și totuși limpede în sticla transparentă a spiritului critic.