Prozator clasicizat de mult în Spania, Arturo Pérez-Reverte (n. 1951) a fost tradus masiv în ultimii ani și la noi, din fericire. Asimilabile din multe puncte de vedere cu textele unor Juan Rulfo, Jorge Luis Borges, Umberto Eco, Guillermo Arriaga, Jo Nesbø sau Stephen King, mereu intense, tensionate, caracterizate printr-un background temporal bine documentat și printr-o desfășurare narativă captivantă, romanele autorului cartagenez au și un foarte mare potențial cinematografic. Cele „de capă și spadă“ din ciclul dedicat infatigabilului căpitan Alatriste, de pildă, sau livreștile Clubul Dumas și Harta sferică au fost deja ecranizate cu destul succes. Când nu sunt preponderent „istorice“ (Husarul, Maestrul de scrimă, Pictor de război), ele combină abil genuri diverse: dragoste, aventuri, thriller, policier, mistery. Din acest motiv sunt greu de încadrat formal titluri precum Tabloul flamand, Conspirația din Sevilla, Regina Sudului sau Tangoul Vechii Gărzi, dar toate sunt la fel de ofertante pentru cititorii pretențioși, care gustă și construcția cerebrală, și trimiterile culturale subtile, și epoca atent revitalizată, și umanizarea credibilă a eroilor, și acțiunea plină de secrete, de surprize ori de răsturnări inopinate. Nu e nevoie să mai reamintesc ce am spus deja: toate au fost traduse și la noi, în condiții filologice și editoriale absolut profesioniste.
Sidi. Un relato de frontera (2019, 2025 pentru ediția în limba română) preia legenda celebrului erou de saga medievală hispanică și, golind-o de emfaze și retorici specifice, o transformă într-o poveste „realistă“ despre istoria zbuciumată a Peninsulei Iberice din secolul XI. Se știe, ea s-a aflat sub dominația musulmanilor nord-africani din secolul VIII până la sfârșitul secolului XV. Numit Sidi de mauri, Campeador de conaționali și El Cid în literatura orală sau cultă care l-a avut ca protagonist după moarte (1099), Ruy Díaz de Vivar a fost un cavaler din nobilimea mijlocie castiliană (un infanzón al casei de Vivar), implicat activ în Reconquista – lupta pentru eliberarea provinciilor hispano-portugheze de sub dominația arabă. Arturo Pérez-Reverte păstrează cadrul istoric general (admirabil reconstruit în interior și exterior inclusiv prin inserturi de lexic arab și prin amestecul de teologii concurente – mici regate musulmane și creștine împânzite pe un teritoriu cu granițe mobile, sătuce sărace azvârlite vulnerabil printre dealuri, munți și păduri, cetăți de frontieră, mănăstiri catolice, moschei, grădini orientale, tabere militare, camere de castel, austere încropeli în corturi de campanie, autorități politice disputate prin războaie permanente), dar reficționalizează destinul eroului său într-un prezent narativ de numai câțiva ani. Cele câteva incursiuni necesare în trecutul mai îndepărtat se fac prin memoria protagonistului, care, între nenumăratele lupte purtate, își reconstituie din când în când biografia prin flash-uri anamnetice, atât cât e necesar pentru o continuitate narativă până la momentele ce alcătuiesc prim-planul poveștii. Rezultatul e o neo-legendă romanescă, dacă-i putem spune așa, o epopee post-modernă asumată ostentativ de autor, în concertul general al atâtor și atâtor ficționalizări omoloage care s-au succedat sute de ani. „În romanul Sidi. O poveste de la graniță“, mărturisește el, în deschidere, „am contopit, cu libertate scriitoricească, istoria, legenda și imaginația. Am simplificat pe cât de mult am putut grafia expresiilor în arabă. Episoadele reale precum surghiunul Cidului și bătăliile de la Almenar și de la Pinar de Tébar au suferit schimbări ori s-au întrepătruns după cum a dictat narațiunea. La fel s-a întâmplat și cu personajele istorice sau inventate. Sunt mulți Ruy Díaz în tradiția spaniolă, iar acesta e al meu“.
Proaspăt ieșit din disputa fratricidă între regii castilieni Alfonso al VI-lea și Sancho, exilat de ucigașul Alfonso, dar încă fidel casei regale în care fusese de mic stegar, Ruy Díaz de Vivar e surprins de narator chiar la începuturile nașterii aureolei sale legendare. De-a lungul câtorva ani, cât durează evenimentele din roman, eroul deja proscris caută să-și câștige traiul ca mercenar, punându-se cu mica sa armată de loiali când în slujba regilor creștini, când în cea a maurilor. Din acest punct de vedere, acțiunea, deși dinamică, în felul ei, e redundantă, concentrată în cea mai mare parte pe acțiuni militare și pe confruntări verbale între prieteni, aliați și inamici, cu puține trimiteri la momente anterioare (despre familia lui Díaz, despre copilărie și adolescență, despre soție și cele două fiice lăsate acasă aflăm, cum spuneam, din amintirile fragmentare ale celui care găsește rar răgazul de-a se mai gândi și la altceva decât la a-și folosi cât mai onorabil calul, scutul, sabia, coiful și armura). Purtând mereu durerea unei vechi răni de lance, personajul urmărește și pedepsește jefuitori mauri care dau iama printre sate și mănăstiri, străbate distanțe mari peste frontierele schimbătoare ale ținuturilor (el însuși se definește semnificativ drept „om al frontierei“, dispus să slujească celor care-l plătesc bine și-i oferă încredere și protecție), înnoptează sub cerul liber sau în corturi, bate la ușile castelelor și negociază cu prinți și cavaleri care-l slăvesc când pe Allah, când pe Hristos, participă la ospețe, rezistă ispitelor feminine de nerefuzat, concepe strategii de bătălie și capcane mortale pentru dușmani, caută să-și mențină autoritatea și renumele și să se țină cât mai aproape de principiile de viață creștină. Când cauzele teritoriale pentru care luptă – Castilia, Santiago, Zaragoza, Aragon – nu par a-i mai aduce deloc mijloace de trai, când cavaleri creștini precum Berenguer Remont îi refuză arogant serviciile, eroul se amestecă din nou într-o dispută fratricidă: cea între regii mauri Mundir și Mutamán, de partea celui din urmă. Ieșit din nou învingător la limită după o sângeroasă bătălie finală, deopotrivă în numele răzbunării și al controlului cetăților de la graniță, Sidi-Ruy Díaz – Campeador-Ludriq – Quambitur își reconfirmă faima cu multe nume în fața maurilor și a creștinilor. Personaj-reflector din multe puncte de vedere, instrument al alterității narative și al oglinzii involuntare care evită linia directă a naratorului principal, rafinatul prinț arab Mutamán îl caracterizează admirativ, recunoscând poate ceea ce nici măcar francii sau castilienii nu îndrăzniseră să recunoască vreodată: „Știi să dai ordine. Renunți la privilegii care ți se cuvin: dormi la un loc cu ceilalți, mănânci la fel cu ceilalți, îți primejduiești viața împreună cu ceilalți. Niciodată nu-l lași pe vreunul din ai tăi de izbeliște, dacă se poate…“; „Ești un comandant straniu, Ludriq. Poți fi de temut cu dușmanii, de neclintit cu supușii, și frate bun cu cei viteji și credincioși… Ai vigoarea și cruzimea nepărtinitoare a unui mare seňor. Ești dârz și drept. Și mai presus de toate: poți să privești lumea și ca un creștin, și ca un musulman, după cum ai nevoie“; „De obicei legendele se țes în jurul celor morți. Dar tu ești o legendă vie, Sidi Qambitur. Cu tine alături aș învinge oamenii, diavolii și îngerii din cer“.
Excelent creator de atmosferă (natura, decorurile, costumele, gesturile, replicile, credințele, etosul general, toate contribuie cu detalii dintre cele mai variate la o imersiune convingătoare în Spania secolului XI), foarte bun în a descrie sonor, olfactiv și vizual mulțimea de confruntări armate (și pe cele mai mici, și pe cele de amploare), Arturo Pérez-Reverte dă iarăși un roman de calitate maximală. Chiar dacă demitizează conștient figura Cidului (între altele, povestea nu se încheie cu moartea glorioasă a eroului sau cu vreo șablonardă alunecare în efigie, ci dimpotrivă, cu umilirea sa verbală de către Berenguer Remont, aliatul înfrânt al prințului Mundir), romanul îl reproiectează documentat și autentic și se citește, desigur, cu palpitul marilor cărți de aventuri.