Multiplele crize ale războiului rece, desfășurate de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, s-au aflat la originea a numeroase studii și cercetări inițiate de istorici, cercetători și analiști, mai cu seamă în ultimele decenii, după prăbușirea URSS. În rândul crizelor fierbinți ale războiului rece, un segment important este reprezentat de ceea ce literatura occidentală de specialitate numește proxy-wars, sau ,,războaiele prin intermediari“ (interpuși) desfășurate între cele două superputeri ale lumii bipolare din a doua jumătate a secolului trecut, SUA și URSS. La o privire generală, exemple clasice ale unui astfel de război pot fi considerate războiul civil din Grecia (1946-1949), războiul din Coreea (1950-1953) sau războiul din Vietnam (1955-1975), cu deznodăminte diferite. Conceptul de proxy-war, dar mai ales emergența și evoluția conflictelor militare din sfera menționată au fost analizate, în cercetările lor, îndeosebi de Chris Loveman (Assessing the Phenomenon of Proxy intervention în Journal of Conflict, Security and Development, Routledge, 2002) și Scott L. Bills (The World deployed: US and Soviet military intervention and proxy wars in the Third World since 1945, în Robert W. Clawson, (ed) East West rivalry in the Third World, Wilmington, 1986).
Revenind la lucrarea de față, aceasta abordează o dimensiune distinctă a războiului rece – mai puțin studiată, anume aceea a crizelor de tip proxy-wars, desfășurate pe continentul african, aparent un teatru secundar, însă unul în care cele două superputeri s-au confruntat tot mai acerb începând cu anii 1970, în contextul destinderii dintre Est și Vest, care făcuse ca Europa să cunoască o perioadă de pace și stabilitate. Ar fi de menționat faptul că în a doua parte a secolului al XX-lea, continentul african a fost marcat de două procese majore, care s-au repercutat semnificativ asupra evoluțiilor politice regionale, anume decolonizarea, iar pe de altă parte, tensiunile și rivalitățile specifice războiului rece, care au condus la conflicte și războaie în care au fost mai mult sau mai puțin implicate cele două superputeri, SUA și URSS. Așa se face că state precum Somalia (în 1969), Etiopia (în 1974), Mozambic (în 1975), Angola (1975-1976) și Zimbabwe (1980) au reprezentat scena unor operațiuni variate, de la lovituri de stat la războaie civile (soldate cu schimbări de regim) purtate prin intermediari, între SUA și URSS, al căror deznodământ a consfințit alinierea regimurilor din amintitele state la sistemul ideologic, politic și economic al URSS, însoțită și de unele măsuri precum naționalizarea proprietății, pe fondul unei retorici antioccidentale pregnante, în ton cu linia Kremlinului.
Așa cum era de presupus, implicarea mai mult sau mai puțin fățișă a superputerilor pe continentul african prin intermediul unei varietăți de acțiuni de susținere și intervenție, în perioada postcolonială, se înscria în logica specifică a confruntării globale din cadrul războiului rece, în care ajutorul oferit, cu multiplele lui fațete, avea, dincolo de natura economică sau umanitară, și o dimensiune reprezentată de obiective politice și ideologice vădite. Într-un asemenea context, România a fost doar una din entitățile statale implicate în oferirea de asistență statelor africane, într-o abordare proprie, care însă nu s-a diferențiat, din punctul de vedere al naturii sprijinului, de cel oferit de URSS și de alte state din blocul sovietic (precum RDG, Cehoslovacia sau Cuba), încercând totodată să nu interfereze deschis cu interesele Moscovei și să păstreze un echilibru în privința poziționării sale.
Întemeiată pe o documentare desfășurată cu precădere în arhivele Ministerului de Externe al României pentru perioada abordată, dar nu numai, lucrarea detaliază contextul, rațiunile și varietatea implicării românești pe continentul african, dezvăluind publicului poziționări și raportări ale Bucureștilor în contextul seriei de confruntări și războaie prin intermediari (proxy-wars) dintre cele două superputeri, în Africa.
Parcurgând paginile volumului, cititorii descoperă informații legate de natura implicării și amploarea asistenței românești, unele din ele fiind dezvăluite accidental inclusiv în epocă, așa cum a fost cazul în contextul discursului președintelui Mozambicului, Samora Machel (sosit în vizită la București, în septembrie 1980), în care acesta dezvăluia publicului românesc, prin intermediul transmisiunii directe a Televiziunii Române – ce nu putea fi cenzurată, detalii legate de ajutorul primit de la regimul de la București (în fața autorităților române care asistau siderate). Președintele mozambican formulase mulțumiri „pentru mitralierele, pistoalele automate, lansatoarele de grenade reactive, mitralierele anti-aeriene, pentru muniții și pentru armele de infanterie trimise de România pe durata luptei pentru independență. În mod așteptat, reportajul Agerpres difuzat în seara aceleiași zile prezenta o variantă vădit cenzurată a discursului, în care președintele Mozambicului mulțumea României pentru sprijinul oferit, fără a mai detalia varietatea ajutorului militar: „ne-am bucurat de sprijinul României. De arme. De îmbrăcăminte. De încălțăminte. De pături. De mâncare. De tractoare pentru a cultiva pământul în zonele eliberate“.
Volumul se constituie într-un instrument util în studierea anvergurii implicării românești pe continentul african în anii 1970-1985, acoperind o temă cvasi-necunoscută în istoriografia românească.