Volumul elaborat de Cristian Vasile se constituie într-o re-editare, după aproape 15 ani, a cărții cu același titlu, publicată în anul 2010, la Editura Humanitas. Textul în sine, revăzut și adăugit, tratează cu rigoarea cercetătorului erudit o temă fundamentală în ansamblul cercetărilor privind regimul comunist din România, anume literatura și artele în perioada stalinismului integral (1948-1953). Autorul este îndeobște recunoscut ca unul din istoricii români de referință, atunci când avem în vedere cercetarea ideologiei și politicilor culturale specifice regimului comunist din România, iar contribuțiile sale istoriografice sunt deopotrivă cunoscute și apreciate nu doar în spațiul românesc, primind și recunoaștere academică internațională (Cristian Vasile este, între altele, membru corespondent al Academiei Austriece de Științe (ÖAW-Österreichische Akademie der Wissenschaften).
Așa cum sugerează și titlul volumului, cercetarea urmărește să dezvăluie procesul și mai ales mecanismele de impunere a unor noi abordări în domenii precum literatura, artele plastice, cinematografia sau muzica, specifice României în perioada menționată, care corespunde, în esență, stalinismului profund (anii 1948-1953). Fundamentul lucrării este reprezentat de cercetarea asiduă a surselor primare (fonduri de arhivă), mai ales a documentelor provenind de la entități precum Secția de Propagandă și Agitație a Comitetului Central al PCR, fără a fi omise, desigur, materiale și contribuții din sfera memorialisticii, literaturii de specialitate, sau din presa de epocă. De altfel, Direcția de Propagandă și Agitație a Comitetului Central al PCR (începând din ianuarie 1950, Secția de Propagandă și Agitație a CC al PCR) a reprezentat practic entitatea care a avut rolul principal în elaborarea și aplicarea noilor politici culturale ale regimului, având în vedere faptul că amintita instituție supraveghea aplicarea hotărârilor PMR de către ministere și alte instituții (de la Ministerul Învățământului la Ministerul Artelor și Informațiilor, Academia RPR, Comitetul pentru Cinematografie, Comitetul pentru Radioficare și Radiodifuziune, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, Agenția AGERPRES, Uniunile de creație (inclusiv Uniunea Scriitorilor și Uniunea Artiștilor Plastici).
Din rațiuni de spațiu, ne vom referi mai ales la secțiunea dedicată literaturii în perioada menționată, cu atât mai mult cu cât aceasta abordează (p. 77-117) nu doar politicile regimului comunist în domeniu, ci și, sau mai ales, mecanismele de impunere a unor astfel de noi direcții, instrumentele utilizate de regim de-a lungul procesului. Capitolul dedicat literaturii realismului socialist urmărește, bunăoară, strategiile de atragere (și înregimentare), dar și de manipulare a scriitorilor în epocă, mecanismele cenzurii și ale controlului informațional, campaniile de „combatere a cosmopolitismului și a obiectivismului burghez în literatură“.
Sugestiv este faptul că omniprezentul control exercitat de partid nu ocolea, bunăoară, nici măcar momentele festive, precum organizarea Centenarului nașterii lui I.L. Caragiale. Dat fiind evenimentul jubiliar, CC al PMR emisese o hotărâre privind festivitățile, fiind totodată atent controlate și selecționate prefețele la cele două volume festive, conferințele dedicate evenimentului jubiliar, precum și textele și materialele documentare destinate străinătății sau planul expoziției aniversare. Mai mult decât atât însă, preocuparea entităților angrenate în amintitul eveniment a mers până la a blama și reconsidera unele manifestări care „imprimaseră o linie greșită“ în aprecierea operei lui Caragiale, în sensul că aparent nu fusese suficient scoasă în evidență „forța cu care demasca Caragiale orânduirea burghezo-moșierească și de a escamota influența pe care mișcarea muncitorească a avut-o asupra scriitorului“.
O mențiune specială pentru evidențierea modului în care dorința puterii politice de a dispune de o intelectualitate docilă, chiar înregimentată, s-a întâlnit cu „unele tentative pseudo-ariviste ale scriitorilor“, așa cum le numește autorul. Exemplele nu sunt puține în acest sens, iar dintre acestea, probabil cele mai la îndemână sunt cele legate de facilitarea accederii (scriitorilor) la unele câștiguri materiale nu doar substanțiale, ci aproape opulente pentru perioada avută în vedere. Autorul evocă în acest sens unele din sursele de finanțare a scriitorilor, precum Fondul Literar, care în perioada 1949-1951 acordase împrumuturi în valoare de 16 112 546 lei, un raport de activitate evidențiind faptul că cea mai mare parte a împrumuturilor (adică peste 12 milioane de lei) nu au mai fost restituite de beneficiari. De altfel, numele principalilor beneficiari sugerează și preferințele implicite ale regimului.
Așadar, regimul comunist pretindea intelectualilor ca în schimbul unor astfel de beneficii sau privilegii să renunțe la reminiscențele perioadei burgheze și să servească noilor realități ideologice, cu alte cuvinte, așa cum însuși Leonte Răutu arătase, „să introducă spriritul de partid în literatură și artă“.
Volumul elaborat de Cristian Vasile, care analizează, de altfel, și alte dimensiuni ale subordonării și controlului exercitat asupra culturii române în perioada menționată (artele plastice, creația muzicală, cinematografia și nu în ultimul rând, învățământul), reprezintă o contribuție fundamentală în rândul cercetărilor privind destinul culturii române de-a lungul deceniilor regimului comunist.