După cum se știe, strofa a patra a poeziei Glossă de Mihai Eminescu, în varianta publicată de Titu Maiorescu (în decembrie 1883), sună în felul următor: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui: / Joace unul și pe patru / Totuși tu ghici-vei chipu-i / Și, de plânge, de se ceartă, / Tu în colț petreci în tine / Și-nțelegi din a lor artă / Ce e rău și ce e bine.“ În continuare, voi încerca să cercetez mai îndeaproape versul „Joace unul și pe patru“, întrucât îmi pare că face o aluzie la ceva mai puțin evidențiat în studiile de specialitate.
În treacăt, formula în cauză m-a preocupat și cu alt prilej, în relație cu o anumită temă, când am simțit nevoia să mă exprim așa: „Acum, să nu vă imaginați (cum au făcut-o unii) că în versurile eminesciene de mai sus cifra (arabă) 1 se preface în cifra 4, prilejuind vreo confuzie matematică. Este vorba, pur și simplu, de diverse roluri pe care le poate juca un actor. Într-o versiune anterioară a poeziei respective, de prin 1876 (intitulată chiar En spectateur, după cum ne-o dovedește Perpessicius în ediția sa; vezi ms. B1 2262), imaginea este ceva mai clară, inclusiv în partea de început (inversată): «Tu în lume să-ți închipui, / Cum că stai într-un teatru: / De s-ar face-actoru-n patru, / Totuși tu ghici-vei chipu-i…»“. (Cr. Munteanu, Naivitate principială, în „Dilema“, nr. 2/2024, p. 8).
Pe moment, mi-a fost de ajuns atunci faptul că am descoperit în varianta En spectateur chiar termenul actor în acea poziție, așa că nu am mai insistat cu verificările. Mi-a rămas însă bănuiala că ar putea fi vorba și de altceva, de vreme ce versul găsit semăna și cu expresia a face pe dracu-n patru. Reluând de curând căutarea, am aflat într-o notă de subsol a ediției îngrijite de Perpessicius (vezi M. Eminescu, Opere, vol. III, București, 1944, p. 100) că în varianta C2 (ms. 2279), datând de pe la 1879, există și această versiune: „Că privești tu să-ți închipui / Pe actorul din teatru / Facă chiar pe dracu-n patru / Totuși tu ghici-vei chipu-i.“
Firește, cineva ar putea să spună că Eminescu a născocit și versul acela într-o clipă de relaxare, oscilând între diferite conținuturi susceptibile de a fi așezate între rimele deja alese (teatru – patru). Și-apoi, mai importantă era acolo imaginea lumii ca teatru, despre care s-a tot scris. De ce să-l mai fi amestecat și pe drac în „afacerea“ aceasta? Oare fiindcă la finalul strofei este adusă în discuție și capacitatea de a distinge binele și răul? Nu e suficient. Dar dacă precizăm că expresia a face pe dracu-n patru provine din franceză, traducând exact (sau calchiind) frazeologismul faire le diable à quatre? Este de notorietate că Eminescu era un bun cunoscător al limbii și al culturii franceze și, de altminteri, am și consemnat mai sus că una dintre variantele poemului Glossă purta titlul En spectateur (vezi M. Eminescu, op. cit., p. 92).
Cred că n-ar trebui exclusă deloc ipoteza ca marele poet român să fi cunoscut originea franțuzească a expresiei cu pricina și, mai mult decât atât, să fi știut și cum a luat ea naștere pe terenul limbii franceze. Faire le diable à quatre înseamnă, pe de o parte (și mai întâi), „a face zgomot / gălăgie mare ori dezordine“; pe de altă parte (și ulterior), „a face eforturi mari / a se strădui pentru a obține ceva“. În limba română, a face pe dracu-n patru s-a încetățenit cu cea de-a doua semnificație. În dicționarul tezaur elaborat de Academia Română, expresia este definită astfel: „a-și da toată silința, a depune toate eforturile, a utiliza toate posibilitățile pentru a izbândi într-o acțiune“ (DLR, VIII, 1; s.v. patru).
Deși, în asemenea cazuri, nu trebuie nesocotit fenomenul poligenezei, am convingerea că înrâurirea franceză este aici destul de sigură. Lexicografii care au lucrat la DLR nu ne-au transmis nimic în această privință, iar faptul că primele atestări (consemnate) ale expresiei sunt extrase din Petre Ispirescu (Ileana Sâmziana, din anul 1874) și Ion Creangă (Povestea lui Harap-Alb, din 1877) – capabili totuși să citească (măcar) în franceză – a putut lăsa impresia că unitatea frazeologică este una integral românească. Același dicționar înregistrează și expresia regională a se face în patru, având un sens similar („a munci din greu, a se strădui, a depune eforturi mari“), formulă care ne trimite cu gândul la o altă sintagmă fixă, culeasă de Iuliu Zanne, a se întinde în patru părți (adică „în cele patru părți / zări ale lumii“, desigur). Pesemne că existența unor expresii autohtone de acest tip va fi înlesnit adoptarea celei traduse din franceză, însă trebuie subliniat că originea celei din urmă (ca imagine) este cu totul alta.
Maurice Rat plasează originea expresiei franțuzești faire le diable à quatre în teatrul secolului al XV-lea, atunci când, pe lângă „mistere“ (care-i aveau pe sfinți ca eroi), apăruseră și așa-numitele „diableries“, în care actorii jucau rolul unor draci. Erau două tipuri de „diableries“: cele cu doi draci („les petites diableries“) și cele cu patru draci (les grandes diableries). Normal că mai zgomotoase se vădeau a fi cele cu patru draci și tocmai în aceste împrejurări s-a ivit și expresia ce ne interesează (vezi Maurice Rat, Petit dictionnaire des locutions françaises, Éditions Garnier Frères, Paris, 1964, p. 67). De altfel, chiar și Rabelais pomenea (în Gargantua, tome 1, ch. IV) „la grande diablerie à quatre personnaiges“ (vezi Gustave Cohen, Rabelais et le théâtre, în „Revue des Études Rabelaisiennes“, tome IX, 1911, p. 25), iar expresia ca atare (faire le diable à quatre) nu putea să scape nici unui om de teatru ca Molière, care a folosit-o în comedia Amphytrion, și nici unui filosof și literat precum Voltaire, care a recurs la ea într-una dintre scrisorile sale. De remarcat este că amândoi aveau în vedere cea de-a doua accepție (legată de eforturile depuse), aceea cu care frazeologismul a și pătruns în limba română.
Revenind la Mihai Eminescu, dată fiind și solida cultură teatrală pe care o poseda poetul, mi se pare cam greu de crezut ca el să nu fi fost la curent cu acest amănunt din istoria teatrului francez și a limbii franceze. Tot așa, în acel context al poeziei Glossă, presupun că Eminescu nu a utilizat la întâmplare, în acea variantă, expresia a face pe dracu-n patru. Probabil că a renunțat la ea (în pofida ispitei) din considerente eufonice (eventual, eufemistice).
În orice caz, atestată (în general) în textele noastre de după 1870, expresia a prins să circule din ce în ce mai des în comunicarea publică și privată. Într-o scrisoare (din 12 iulie 1896) adresată doctorului Alceu Urechia (fiul lui V.A. Urechia), fiind foarte strâmtorat financiar, dramaturgul Caragiale îi cerea acestuia un avans de 100 de lei (pentru conferințele pe care urma să le țină la Ateneu), insistând în mod plastic: „Fă pe dracu-n patru, în opt, în 16, în orice format, numai nu mă lăsa…“, evocând, în prelungire, și formulele ce descriu formatul cărților, după cum observa editorul Șerban Cioculescu (vezi I.L. Caragiale, Scrisori și acte, Editura pentru Literatură, București, 1963, pp. 17-18).
În fine, ne putem întreba care ar fi echivalentul românesc pentru fr. diableries? Simplu: fie drăcii, fie drăcovenii, după cum se obișnuia în trecut. Iată un exemplu din presa interbelică, pentru termenul drăcii: „La începutul secolului XVI, piesele de teatru franceze erau mistere, farse și mai ales drăcii. (În 1507 a apărut un volum de drăcii, de Eloy d’Amerval, maestrul copiilor de cor din Betunia). Erau fel de fel de drăcii, mici și mari. Primele erau înfățișate prin doi draci, câtă vreme în drăciile mari erau patru. Cum era natural, ca zgomotul să fie proporțional cu numărul dracilor, s-a întrebuințat expresia «a face pe dracu-n patru» pentru a se da ideea unei mari gălăgii.“ (în revista „Oglinda Lumii“ din 12 septembrie 1925, p. 592). Într-o altă revistă „populară“ din epocă, se dădea o explicație asemănătoare, preferându-se însă termenul celălalt: „…misterele, farsele și tot felul de drăcovenii (diableries)…“ (în „Rebus“ din 1 octombrie 1932, p. 594).