The Voyage Out (Călătorie în larg) al Virginiei Woolf aparține categoriei „romanelor de călătorie“, intens ilustrate în secolul al XIX-lea. Ele aveau adesea în centru un personaj (masculin sau feminin) pornit în căutarea norocului — cel mai adesea, a unei partide matrimoniale avantajoase. În aproape toate romanele din seria „internațională“ a lui Henry James există astfel de episoade. Contemporanul și prietenul Virginiei Woolf, E.M. Förster, a dedicat subiectului o carte întreagă — A Room with a View. Dar nu trebuie ignorate nici ecourile flaubertiene, subtila educație sentimentală a eroinei. Când intră în scenă, Rachel Vinrace pare o tânără timorată, incapabilă să abordeze orice altă conversație, în afara celei referitoare la muzică și la singurătatea în care-și ducea viața. Mintea nu-i fusese obișnuită să gândească, ci doar să preia informațiile privitoare la mersul lumii așa cum l-au impus bărbații.
Simbolul călătoriei inițiatice răstoarnă această ordine prestabilită. Rachel va suferi o metamorfoză deplină, plătind însă prețul libertății câștigate prin iubire. Ea se dovedește a fi un echivalent incomplet al lui Odiseu, căruia i se refuză dreptul întoarcerii (mai mult sau mai puțin glorioase) acasă. Semnificația e străvezie: mutația s-a petrecut doar în conștiința ei — pe când în lumea reală, în Anglia anului 1905, societatea rămăsese la fel de închistată. Descoperirea de sine, prin iubire, se dovedește astfel a fi o victorie inutilă.
Miza cărții o depășește, pentru Virginia Woolf, pe aceea a trecerii de la un gen literar la altul. Optând pentru proză, ea își asuma o nouă identitate și o nouă misiune. Corespondența ei din perioada scrierii Melymbrosiei conține nenumărate piese dintr-un dosar antimasculinitate.
Romanul se dorea mai mult decât un ecou al acelei atitudini — el trebuia să fie și istoria acceptării destinului de către femei. Or, această misiune nu putea fi îndeplinită fără trăirea paroxistică a dramei pe care se pregătea s-o pună în scenă. Ambițiile erau net afirmate: își propunea să reformeze romanul, printr-o abordare substanțial diferită, captând partea nevăzută a lucrurilor și integrându-le într-un tot a cărui formă stranie o reproducea pe cea a minții umane.
Acest proces a fost însoțit de un lanț de neliniști, spaime și terori legate de schimbarea statutului profesional al autoarei. Virginia Woolf își făcuse deja un nume ca eseistă și de colaboratoare cu articole critice la cele mai prestigioase publicații culturale ale vremii, în primul rând Times Literary Supplement. Ca romancieră, se vedea retrogradată în categoria începătorilor. Urma să suporte pe propria piele loviturile de bici pe care se obișnuise să le aplice altora. Ca fiică a lui Leslie Stephen, era conștientă că lumea literară va fi interesată s-o citească — și, evident, s-o critice cu sălbăticie pentru imperfecțiunile cărții. Faptul că, după măritiș, a adoptat numele soțului, a însemnat alegerea unei alte identități. Își crea în felul acesta un alibi, purtând o mască ce spera so apere de atacurile care — nu se îndoia — vor urma.
Există în The Voyage Out un radicalism asumat. El ține în egală măsură de programul așa-zis ideologic al narațiunii (înfățișarea problematicii feminine printr-un discurs militant) și de cel al aproprierii lingvistice. Ambiția ei era să redea „in plain English“ („într-o engleză pe înțelesul tuturor“ sau „în termeni simpli“) un program încă nefixat pe agenda politică și socială a vremii. Din acest punct de vedere, scriitoarea se afla între două oglinzi carnivore: într-una din ele se reflecta imaginea tatălui mort, profund nemulțumit (sau cel puțin așa visase Virginia) de calitatea manuscrisului. În cealaltă, o așteptau, pregătiți s-o sfâșie, cititorii și criticii. Acest scenariu avea să se repete la încheierea fiecărei cărți, soldându-se cu insuportabile căderi nervoase.
The Voyage Out continuă și amplifică unele din obsesiile autoarei, explorate în prozele scurte din perioada anilor 1904 (când a avut prima tentativă de sinucidere) și 1908, când a decis să treacă la ficțiunea de mare întindere. Una din aceste povestiri, The Journal of Mistress Joan Martyn, prezintă similitudini frapante cu subiectul romanului ce avea să apară abia în 1915 — tribulațiile unei femei tinere și nemăritate, obligată să înfrunte prejudecățile familiei și ale mediului social. Parcurgând notele de jurnal și scrisorile din această perioadă, rezultă cu claritate că autoarea era înspăimântată în egală măsură de complexitatea subiectului abordat și de propria ei îndrăzneală. Romanul are și însușirile pozitive, și slăbiciunile unei prime cărți. Ele sunt inevitabile și insurmontabile. Între cele mai importante, cum medita chiar scriitoarea ani mai târziu, sunt „lipsa de prudență“ și neștiința „de a trage foloase de pe urma darurilor pe care le posedă“. Numai că ele pălesc în fața a ceea ce i-a reușit. Și anume, să paveze drumul spre un spațiu în care umanitatea se înfățișează într-o lumină necunoscută. Dar aventura nu se oprește aici; modificările de percepție sunt dublate de schimbarea radicală a unghiurilor de vedere. Pentru a continua metafora oglinzii carnivore, romanul își devoră, pe măsură ce e scris, propriile urme, ca rezultat al noii atitudini a autoarei. Cu cât înaintează narațiunea, textul e mai stilizat, mai centrat pe psihologia personajelor. Portretul de grup, sub semnul căruia debutează romanul, se dizolvă în secvențe unde protagoniștii evoluează pe culoare independente, fără să se mai întâlnească, din punct de vedere uman, până la final.
Rachel Vinrace nu se profilează de la început drept actor principal. În debutul romanului, ea pare a fi doar unul din pasagerii de pe puntea vaporului Euphrosyne, al cărei proprietar era tatăl ei. Alegerea numelui vasului a prilejuit o mică bătălie onomastică între apropiații Virginiei Woolf. Sora și cumnatul ei au propus numele „Barcelona“, ba chiar și „Apricot“. În cele din urmă, scriitoarea a optat, din amuzament, pentru „Euphrosyne“. Acesta fusese titlul unui volum colectiv de poezii scris de Clive Bell și Leonard Woolf împreună cu grupul lor de prieteni. Creația colectivă a tinerilor de la Cambridge a constituit pentru Virginia multă vreme un bun prilej de amuzament și batjocură.
De remarcat că, în roman, personajele beneficiază de un interes egal. La Londra, la bordul vaporului urcă, pentru a o însoți pe Rachel, mătușa Helen Ambrose, împreună cu soțul ei, Ridley. Echipa e completată de o servitoare, doamna Chailey, și de un prieten de familie, domnul Pepper. În drum spre Santa Marina, un port din America de Sud, vaporul oprește la gura râului Tagus, unde se îmbarcă și tatăl lui Rachel, Willoughby, însoțit de un cuplu de englezi din înalta societate, Clarissa și Richard Dalloway. Cititorul familiarizat cu creația Virginiei Woolf va fi încântat s-o descopere aici pe viitoarea protagonistă a romanului din 1925, Mrs Dalloway. Deși soții Dalloway vor coborî de pe vapor la următoarea escală, prezența lor lasă urme profunde în conștiința lui Rachel: întrun moment de intimitate, Richard Dalloway o sărută — aceasta fiind prima experiență cu iz erotic din viața ei, deși împlinise douăzeci și patru de ani.
Planul inițial era ca Rachel să-și urmeze tatăl într-o expediție în susul fluviului Amazon. Dar mătușa ei îl convinge să i-o lase în grijă, pentru a petrece împreună o vacanță în Santa Marina. Acolo, într-un peisaj exotic, Rachel întâlnește un tânăr scriitor englez în devenire, Terence Hewet. Cei doi se îndrăgostesc și decid să se căsătorească. Din nefericire, Rachel se îmbolnăvește și, după o scurtă și dramatică suferință, moare.
În rezumat, aceasta este acțiunea romanului. E vorba de o desfășurare sub forma unui evantai discret a unor evenimente înfățișate predictibil și linear. S-a speculat mult pe marginea impulsului creator ce stă la baza romanului. Au fost evocate cele două evenimente tragice din familia Stephen: moartea, în 1904, a tatălui, Leslie, și a fratelui, Thoby, în 1906. La dispariția acestuia din urmă, cauzată de o febră tifoidă contractată în urma unei excursii în Grecia, Virginia avea vârsta eroinei sale. Mai mult, în perioada redactării romanului fusese cerută în căsătorie de mai multe ori. Legătura amoroasă în care s-a văzut prinsă — idila cu cumnatul său, Clive Bell —, e multiplicată în roman prin creionarea unor relații triunghiulare — unele erotice, altele doar sociale — pline de dinamism. Unul din aceste triunghiuri îi vizează pe Helen Ambrose, Ridley Ambrose și St. John Hirst (acesta din urmă fiind un portret străveziu al lui Lytton Strachey, bunul prieten al Virginiei, iar în roman e un apropiat al lui Terrence Hewet, identificat și el cu Clive Bell).
Episodic, dar de mare intensitate emoțională, e triunghiul alcătuit din Rachel Vinrace, Richard Dalloway și Clarissa Dalloway. El deschide porțile erotismului, care se vor lărgi ulterior din ce în ce mai mult, prin intermediul celui mai important triunghi al romanului. Acesta îi are ca protagoniști pe Helen Ambrose, îngerul păzitor al lui Rachel, pe aceasta și pe Terence Hewet. Deși nu atârnă greu în economia amoroasă a cărții, dar importante pentru a asigura consistența narativă, sunt triunghiurile alcătuite de Evelyn Murgatroyd, Oliver și Perrot și cel în care evoluează Susan Warrington, Mrs Paley și Arthur.
Această structură intens geometrizată se topește într-un amalgam de întâmplări ce au mai degrabă rolul de a distrage atenția de la crescendoul amoros în care sunt prinși, parcă pe neașteptate, Rachel și Terence. Cu caracter anecdotic, merită menționat că scenele ce descriu apropierea tot mai mare dintre cele două personaje au fost scrise în perioada înfloririi iubirii dintre Virginia Stephen și Leonard Woolf. E, desigur, o exagerare să facem o paralelă între faptul că romanciera manifesta o teamă extremă față de ideea mariajului și decizia de a-și suprima personajul înainte de a ajunge la altar. Dar ea nu e întru totul absurdă, având în vedere că acest prim roman al Virginiei Woolf e îndatorat, în multe privințe, evenimentelor din viața autoarei sau a apropiaților ei. Într-un anumit sens, romanul e, așa cum am mai spus, și o reflectare a modificărilor survenite în biografia ei chiar în timp ce îl scria.
(Fragment din cartea în lucru Fluturii de noapte ai Virginiei Woolf).