Anul 2025 s-a încheiat sub semnul unei lovituri grele asupra comunității dansului contemporan din România. Sala Omnia, un spațiu promis ca viitor sediu al Centrului Național al Dansului, era trecută în posesia CND București din 2016, și listat într-un acord de finanțare dintre Guvernul României și Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei cu un buget alocat de 13 milioane de euro. În iunie 2025, Sala Omnia a reintrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale, după ce a fost eliminată din lista obiectivelor finanțate, fără vreo motivare publică.
Pierderea sălii Omnia nu este un incident izolat, ci un gest de indiferență care reflectă poziționarea statului român față de domeniul cultural, și în special față de dansul contemporan – singurul sector artistic major din România care nu beneficiază de fundația și de plasa de siguranță ale unei infrastructuri publice dedicate. Conform publicației Politica la minut, România are printre cele mai mici sume din Europa alocate serviciilor culturale, pe locul patru de la coadă între țările UE.
În acest context, Centrul Național al Dansului București a organizat pe 29 ianuarie o întâlnire a reprezentanților structurilor cheie și organizații din lumea dansului contemporan din țară, printre care Vava Ștefănescu, manager CNDB, Mihai Mihalcea, director Programe și Proiecte CNDB, Arcadie Rusu (Linotip – Centru Independent Coregrafic), Simona Deaconescu (Tangaj Collective), Oana Mureșan (OM Centru Coregrafic, Cluj-Napoca), Camelia Neagoe (Asociația DeLaZero), Lavinia Urcan (Unfold Motion, Timișoara), Florin Fieroiu, coregraf, și Aura Corbeanu, manager cultural și vicepreședinte al Uniunii Teatrale din România, alături de Ministrul Culturii András István Demeter și de Bogdan Trîmbaciu, directorul Unității de Management a Proiectului din Ministerul Culturii.
Discursurile atât de articulate care au urmat pot fi suprapuse spre a extrage o listă unanimă de lipsuri și nevoi ale membrilor comunității – subliniate adesea și din publicul format de asemenea din coregrafi, performeri, amatori și consumatori pasionați ai dansului contemporan.
Mihai Mihalcea își începe intervenția punând punctul pe i: „Nu există rețea de centre, nu există mecanism de producție publică, nu există circuit național de prezentare. Există doar inițiative independente care operează într-un vid instituțional și o singură instituție care nu își se rezolvă problema spațiului nici după 20 de ani de la înființare.
Deci nu e vorba doar despre CNDB, este despre arhitectura statului și de felul discriminatoriu în care operează, deși ar trebui să se situeze echidistant față de toate artele și să le finanțeze echilibrat. Când infrastructura nu există, finanțarea devine fragmentară, mobilitatea devine aleatorie, accesul publicului devine aleatoriu și accidental. Statul ajunge să subvenționeze proiecte fără a fi creat vreodată cadrul în care ele pot funcționa coerent.
Cazul Omnia nu este doar despre o clădire, ci despre capacitatea Ministerului de a produce o soluție compensatorie atunci când o decizie guvernamentală anulează unilateral un proiect matur. Dacă acest mecanism nu există, atunci orice viitoare investiție în infrastructura culturală rămâne vulnerabilă politic. Episodul Sălii Omnia nu este doar despre dans, acest corp străin din cultura română, ignorat, subfinanțat și mereu amânat. Cazul Sălii Omnia ridică o problemă de fond privind raportul dintre instituții, statul de drept, buna administrare și protecția interesului public-cultural într-un sistem în care puterea executivă poate deturna, după bunul plac, destinația unor investiții publice majore, fără o justificare transparentă, verificabilă, fără o analiză a impactului, fără consecințe.“
Camelia Neagoe continuă: „Sunt profesoară de dans contemporan în sistemul de stat, singura parte a activității mele care îmi dă o minimă garanție a zilei de mâine. Există șase posturi ca al meu în București și câte unul în marile orașe din țară. Aceste posturi se deschid de obicei când cineva iese la pensie.
Următoarea șansă pentru colegii mei din București de a fi angajați în acest sistem este peste aproximativ 15 ani. De altfel, domeniul educațional este unica posibilitate a noastră de a fi angajați. Profesioniștii din dans ar trebui să ajungă pe aceste posturi din dorința de formare a unei noi generații de artiști, nu din nevoie. Spre deosebire de teatru, unde există nenumărate instituții de stat la nivel național, în care artiștii pot profesa și pot beneficia de o minimă stabilitate.“ Camelia Neagoe atrage atenția asupra faptului că, în timp ce în România fondurile lucrătorilor în domenii culturale provin în proporție de 90% din AFCN, artiștii străini cu care colaborează pot aplica și la trei programe de finanțare concomitent în țările lor pentru a fi susținuți să-și prezinte lucrările în festival. Aceste finanțări nu funcționează de obicei pe bază de concurs, ci pe criterii de eligibilitate și sunt disponibile pe tot parcursul anului. Mai precis, statul se ocupă cu a susține artiștii și cu a promova cultura lor în alte țări.
„De altfel“, menționează Camelia Neagoe, „birocrația de care ne lovim noi în România, care generează la rândul ei minimum încă un job în plus neplătit pe care trebuie să-l îndeplinim, nu este egalată de nici o altă țară cu care am avut ocazia de a lucra“.
Camelia Neagoe susține că există totuși moduri prin care am putea fi susținuți în eforturile noastre. În Craiova, ca în multe alte orașe din țară, primăria nu organizează call-uri de proiecte culturale, deși are mecanismele și chiar obligația de a o face. „Credem că Ministerul Culturii ar avea mijloacele de a pune presiune pe autoritățile locale să-și respecte această obligație, iar fondurile respective ar fi o gură de aer pentru artiștii din toată țara. Există de asemenea finanțări europene pe care le-am putea obține, care necesită însă contribuție proprie, de care nu avem cum să dispunem decât tot din fondurile AFCN. Aceste fonduri nu au cum să susțină nici măcar un minim necesar pentru un întreg domeniu artistic în continuă dezvoltare. O linie de cofinanțare pentru proiecte europene, așa cum, din nou, există în alte țări, ne-ar permite să ne dezvoltăm în continuare“, încheie Camelia Neagoe, susținută de un ropot de aplauze din public.
Arcadie Rusu își împărtășește parcursul profesional, menționând compania de dans contemporan Orion (fondată de Ioan Tugearu), la care dăduse audiție și fusese acceptat în 2007, după absolvirea facultății. Compania Orion a fost desființată tot în 2007, deci nu a obținut niciun salariu.
„Era cam singura instituție publică în care noi, ca dansatori care absolvim o facultate de specialitate, putem să ne angajăm. Apoi a apărut Centrul Național al Dânsului, de fapt începea să existe și era totul nou, după care lucrurile s-au dat peste cap și în acest moment ecosistemul a crescut, iar noi cumva tot am rămas în zona de sinistrați – suntem un fel de sinistrați ai artelor. Și de atunci nu s-a dezvoltat nimic, niciun fel de companie de dans contemporan, sau vreun context în care dansatorii prin concurs să fie angajați și să reprezinte diplomatic, cultural, valorile noastre comune.“ Despre Linotip Centru Independent Coregrafic, spațiu pe care l-a fondat în 2016, Arcadie Rusu mai spune: „Anul acesta face 10 ani. La Linotip sunt manager, femeie de serviciu, tehnician, light designer, administrator…“, spre râsete empatice din public, pentru că toți cei prezenți înțeleg pe propria piele necesitatea de a-ți lua asupra toate aceste roluri pentru a supraviețui în domeniul cultural.
Intervențiile invitaților au subliniat cu demnitate, dar și ironie, realitatea de a activa în domeniul dansului în România, într-un deficit aspru de resurse. Desigur, scopul întâlnirii nu a fost reglarea emoțională a comunității, însă nu am putut să nu observ cât de repede s-a trecut peste frustrarea congregației în legătură cu subiectul Sălii Omnia. Persoanele din sală și-au manifestat dezamăgirea față de lipsa de deschidere în a asculta motivele pentru care opțiunea speculativă de spațiu menționată de reprezentanții Ministerului Culturii, cea situată în zona Parc Bazilescu-Bucureștii Noi, nu e o opțiune valabilă pentru majoritatea participanților la întâlnire. O parte din sală însă dezbătea că ar putea fi o opțiune utilizabilă pentru comunitate, însă nu din perspectiva de a înlocui Omnia ca posibil viitor sediu CNDB.
În cele din urmă, ministrul a luat și el cuvântul, sintetizând ce a auzit din partea comunității în prima jumătate a sesiunii. Răspunsul său s-a eschivat de mai multe ori în decursul polemicii legate de spațiul ipotetic din zona Bazilescu, pe care, cum am menționat, mulți nu îl văd ca pe o propunere egală în caracteristici cu Sala Omnia, oferită cu respect și considerație. Însă a fost un răspuns care mai degrabă s-a centrat pe ideea că aude nevoile și promite să facă tot ce e posibil în a oferi sprijin în limitele resurselor.
Sperăm însă că, deși nu s-au mapat niște pași concreți pentru viitorul apropiat, întâlnirea din 29 ianuarie să fi pavat o punte de comunicare între comunitate și Ministerul Culturii și sperăm (optimist) că următorul an va aduce puțină claritate în legătură cu viitorul sediului Centrului Național al Dansului.