„Desuetul“ moralist Ioan Slavici nu e doar un deschizător de drumuri în literatura autohtonă, ci și, în anumite privințe, un scriitor încă nerecunoscut. Controversat politic, el continuă să intrige și estetic. „Proza rurală“ a aclimatizat-o cel dintîi la noi, înaintea lui Creangă și a semănătoriștilor, pe modelul central-european al „povestirii sătești“ realiste (Dorfgeschichte) și al „idilei societale“ (în termenii lui Virgil Nemoianu) – deși are, adesea, un caracter nonidilic. Romanele interculturale, de la capodopera Mara (1894, 1906), imagine memorabilă a lumii breslelor multietnice din tîrgul bănățean habsburgic, la… celelalte, deconcertează prin diversitatea proiectelor și conferă, alături de Duiliu Zamfirescu, demnitate unei specii epice încă bastarde la noi. Cu toate neajunsurile, stufosul diptic Din bătrîni (1902, 1905) rămîne cel mai ambițios roman istoric românesc de pînă atunci. El explorează riscant golul istorico-documentar de dinaintea anului 1000 și spațiul asiatic îndepărtat, mult înainte de Creanga de aur a lui Sadoveanu (al doilea volum, Manea, narațiune istorică, a apărut în același timp cu deloc neglijabilul, dar neglijatul Cu paloșul al lui Radu Rosetti și la un an după juvenilul roman Șoimi sadovenieni). Nu e singura scriere amplă în proză cu subiect istoric a lui Slavici, care a valorificat și în teatru (Gaspar Graziani) lucrul de arhivă la editarea documentelor Hurmuzachi; mai înainte, romanul „pentru tinerime“ Vîntură-Țară nara, alert, viața aventuroasă a domnitorului Petru Cercel. Publicat în foiletonul Tribunei (1906-1907) și uitat multă vreme, Corbei interesează prin ancorajul ideatic al problematicii sociale (eroul e un moșier ardelean cu instrucție filosofică, preocupat de modernizarea agriculturii). Din două lumi (1908) abordează destrămarea lumii tradiționale a meseriașilor munteni – credibil reconstituită, spre deosebire de lumea paralelă a elitelor. Elaborat în detenția de la închisoarea Văcărești, în 1919, Cel din urmă Armaș este – cu naivități amintind palid precedentul din Viața la țară și, mai ales, din Lume veche, lume nouă –, un roman modest al decadenței boierești, atractiv însă prin mixajul „exoficțional“ de memorialistică junimistă verité. Iar hibridul Din păcat în păcat (1924), unde vîrstnicul scriitor experimentează trucuri narative noi (jurnal intim, jocuri cu timpul), cu o intrigă plasată în Moldova din perioada Divanelor ad-hoc și Bucovina, anunță romanele de cazuistică morală „tolstoiană“ ale lui Gala Galaction. Tracasările din timpul războiului au făcut să se piardă fără urmă unele scrieri aflate în șantier (între care romanul Musculița). Scurt spus: un romancier versatil care, încercînd să se reinventeze prin evadarea din „provincia“ sa literară, a intrat în zone sociale insuficient asimilate, unde nu și-a putut adapta mijloacele artistice (fapt valabil și pentru nuvelist, de altfel); nu e singurul caz de acest fel; cu mult mai mult succes, Rebreanu și Marin Preda au încercat cam același lucru. Din păcate, lăsînd la o parte cîțiva istorici literari și editori dedicați precum D. Vatamaniuc, Pompiliu Marcea, Constantin Mohanu, Cornel Ungureanu sau cercetători mai recenți fără suficientă vizibilitate, critica literară a acordat puțină atenție acestor zone ample și deloc nesemnificative ale scrisului slavician. Antipatiile interbelice ale lui E. Lovinescu și ale criticilor lovinescieni față de „colaboraționistul“ cu Puterile Centrale nu explică totuși desconsiderările ulterioare, parțial motivate. Excelenta monografie critică a Magdalenei Popescu (1977), rămasă pînă azi de referință, se limitează, de pildă, la literatura consacrată anterior de Maiorescu, G. Călinescu și, mai tîrziu de Nicolae Manolescu (Novelele din popor, Mara), expediind alte proze ca fiind prea supuse „regimului foiletonistic“. Dar oare cîți dintre cei care preiau, azi, atari judecăți au citit narațiunile depreciate despre care se pronunță? Rațiunile estetice explică multe, însă felurile în care „ratează“ un asemenea scriitor nu sînt neinteresante. E instructiv să vezi cum se produc asemenea eșecuri deloc banale – și în raport cu ce obiective.
Slavici a fost canonizat, pe bună dreptate, ca întîi-stătător al prozei realiste ardeleano-bănățene, căci de la el pleacă, în fond – să nu ne ferim de banalități didactice… – și filiera transilvăneană Agârbiceanu-Rebreanu-Pavel Dan-Augustin Buzura, și cea bănățeană Sorin Titel-Daniel Vighi. Totuși cadrul celei mai mari părți a prozelor sale realist-sociale, nuvele și romane, nu este dat de lumea românească sau multietnică a Ardealului sau Banatului austro-ungar, ci de Moldova, Muntenia sau Bucovina. Recitite fără prejudecăți cu privire la „sămănătorismul“ sau, după caz, „umanitarismul“ unora (ultimul Slavici era un admirator al lui Panait Istrati și un simpatizant al socialismului…), destule nuvele tîrzii ar merita altă considerație. Bunăoară, satira antinaționalistă Crucile roșii, onirica Din altă lume, dramatica La răscruci – dar și destule altele. A rămas strivită sub calificativul „poveste pentru copii“ o rafinată narațiune tîrzie ca Pisu (nuveletă victoriană în care o bătrînă celibatară își lasă averea propriei pisici), mai înrudită cu nuvela „boierească“ Sărăcuța de ea decît cu un basm urban.
Literatura noastră carcerală – frugală înaintea autorului Marei, după cum o arată examenul cvasiexhaustiv al lui Mircea Anghelescu din Poarta neagră… – capătă pondere abia odată cu neobișnuitul „epistolar“ Închisorile mele. Scrisori către un prieten de departe (1921) dedicat fantasmei defunctului Eminescu și trimițînd, derutant, la lucrarea omonimă din 1839 a militantului anti-austroungar Silvio Pellico. Bildungmemorialistica, notabilă în postuma Lumea prin care am trecut (1930) a fost și ea, adesea, prețuită mai degrabă ca document, cerîndu-i-se ce nu putea oferi și refuzîndu-i-se, discutabil, ceea ce oferea.
S-a observat prea puțin – pentru a nu spune aproape deloc – că Slavici e și un fermecător evocator al atmosferei Bucureștilor de secol 19, unde se mutase din 1875 (nu intră în discuție aici reprezentările „Capitalei care ucide“, amorsate în O viață pierdută și reluate, cu mai mică anvergură, în cîteva nuvele de după 1900). Scriitorul se manifestă cel mai în largul său în textele nonficționale, la nivelul descripțiilor de ambianță. Secvența Castelul singuratic din Amintiri face „sursologia“ poemului eminescian Stă castelul singuratic…, identificîndu-i modelul genetic la Măgurele, loc de petrecere al bucureștenilor (și al junimiștilor) unde va funcționa, mai tîrziu, Institutul „Ioan Oteteleșanu“ cu școala de fete pe care prozatorul o va conduce alături de a doua sa soție, Eleonora; ampla narațiune memorialistică Fragmente din Jurnalul intim în formă epistolară (publicată postum în serial de revista Ramuri din 1937) dezvoltă aceeași „lume“ abia descoperită la nivelul unei proze nostalgice după nostalgia localnicilor („Pe la 1875, cînd am venit eu în București, albia Dîmboviței era rău podmolită și astfel revărsările erau dese și partea din dreapta rîului se mlăștinise, încît pînă pe sub coastele dealurilor era o băltărie plină de stuh, în care se făcea vînătoare de rațe sălbatice. În trecut nu va fi fost tot așa. (…) În mai, în timpul căldurilor de vară și pînă-n toamna tîrzie, lumea ieșea la mustării și la «Leul și cîrnatul», unde chefuia cu lăutarii la grătarul de fleici, cu vrăbioare, cu trandafiri și cu mititei. (…) Tu, care te afli-n altă lume, vei înțelege jalea de care am fost cuprins eu cînd am văzut părăginirea la care au ajuns aceste grădini, de care pentru mulți se legau cele mai plăcute amintiri“); iar „Grădina cu caii“. Icoane zugrăvite cu degetul și Moșii. Multe și mărunte sînt piese antologabile. Iată o privire a proaspătului gazetar de la Timpul – în timpul Războiului de Independență, mult înaintea Moșilor lui Caragiale – asupra specificului bucureștean ca spațiu negustoresc al unei etici a întîlnirii și toleranței conviviale:
„Acum cîteva săptămîni stam în uliță și priveam la roșiorii, la călărașii, la tunarii, priveam adică la oștenii români ce plecau la Dunăre ca să dea piept cu turcii și să apere hotarele țării. Cineva, nu știu cine, un trecător, îmi privi cu ochii aprinși în față.
Uite! – îmi zise el – se duc la Moși!
Și era destul să privim la fețele oștenilor și la mulțimea viu mișcată, pentru ca să ne putem face o închipuire lămurită despre aceea ce bucureșteanul înțelege cînd zice Moși – oameni perduți în veselia clipitelor trecătoare.
În adevăr, Moșii sînt un fel de sărbătoare olimpică, la care se adună românii din raza topografică a Bucureștilor; muntenii, oltenii și ardeleni se întîlnesc pentru a se cunoaște unii pe alții, spre a-și arăta fiecare hărnicia, spre a-și schimba între dînșii roadele muncii și spre a petrece împreună cîteva zile de veselie. Este un tîrg de țară, o expoziție națională și o mare expoziție poporală.“
Nu e cazul, firește, să supralicităm, din dorința de a „revizui“ cu orice preț opinia generală de pînă acum. Ar fi probabil pueril. Reconsiderările acestea au sens doar pînă la un punct. Fără îndoială, centrul de greutate canonică al scriitorului va rămîne același ca și pînă acum. Însă deprecierea integrală și cvasi-ignorarea restului sînt regretabile. „Celălalt Slavici“, nefrecventatul – prozator și memorialist inegal, dar surprinzător – așteaptă, încă, o lectură critică mai atentă și mai comprehensivă.