„Doar o metaforă…“
Cică la începuturi, după ce titanul Prometeu i-a făcut pe oameni, aceștia aveau putința de a-și vedea moartea proprie cum se apropie pe furiș de fiecare dintre ei, chiar cu puțin timp înainte ca ea să-i apuce și să-i tragă în neant. Era o catastrofă: din momentul cînd își vedeau moartea cu ochii, oamenii se purtau ca paralizați, nemaifăcînd nimic, deoarece aveau sentimentul că nimic nu mai conta. Lîncezeau fără chef de orice, timp de cîteva ore sau cel mult o zi-două, și practic mureau înainte de a muri. Dar chiar și înainte de a-și vedea moartea cu ochii, nu se preocupau decît s-o descopere cît mai din vreme și mai inechivoc, mai ales că fiecare om își avea moartea lui/ei proprie, cu o înfățișare aparte, ea nefiind totuși așa ușor de deosebit de un om, un copac, un nor sau o păsăre. Se uitau la cer printre nori, examinau îngrijorați pădurile și cîmpiile. Dormeau prost, fiindcă se trezeau des, ca să vadă dacă nu cumva moartea deja le sosise în apropiere și îi aștepta din umbră. Dacă auzeau în spate un zgomot neașteptat, tresăreau și priveau cu toată luarea aminte: era o vecină trebăluind în curtea ei, un cîine vagabond, sau era moartea, pîndind dintr-un tufiș? Făceau calcule și conjecturi, pentru a ghici cînd are să vină și cum avea să arate – sub forma unui om sau animal, iar dacă om, oare era bărbat sau femeie, tînără sau bătrînă? Pe scurt, societatea, economia, viețile lor erau amenințate de o ruină completă, deoarece nu mai făceau nimic altceva decît fie să caute să-și descopere moartea proprie, fie să moară curînd după ce o văzuseră.
Atunci Zeus, după ce l-a mustrat pe Prometeu pentru necaracteristica lui lipsă de prevedere (Prometheus înseamnă „prevăzătorul“, dar de data asta se pare că dăduse greș), a găsit cu cale să se îndure de spița omenească. Nu era numai compasiune în acest gest mărinimos, ci și pragmatism sănătos: zeii observaseră că oamenii, avînd preocuparea asta continuă de a-și vedea moartea cu propriii ochi, nu mai aveau timp și interes să le aducă sacrificii. La ce bun, într-adevăr, să te rogi zeilor pentru viață și sănătate, cînd tocmai ce recunoșteai moartea care se ivea de după colțul altarului domestic sub forma unei pisici, sau luase înfățișarea unui bolovan, de care tocmai te împiedicaseși? A hotărît deci că, din acel moment, nimeni nu-și va mai putea vedea moartea cu ochii. Nemaiștiind (și neputînd în niciun chip ghici, căci n-o mai recunoșteau și n-o mai deosebeau de alte lucruri) dacă vor muri peste o oră, peste un an sau peste douăzeci de ani, de acum înainte oamenii urmau să considere că-și vor putea amîna mereu sfîrșitul. Mai mult, spre a-i amăgi și mai mult, Zeus a decis să-i facă mereu nemulțumiți de mărginirea vieții lor, chiar și dacă ar trăi două sute de ani, convinși în sinea lor că merită să trăiască fie și un an peste cei două sute, ba că, la drept vorbind, ar merita să trăiască oricît de mult, de vreme ce, oricum, cît timp sunt vii, nu-și vor vedea niciodată moartea.
Și uite așa, prin bunăvoința lui Zeus care a corectat nepriceperea lui Prometeu, oamenii au devenit inventivi și creatori, pentru că s-au putut preocupa de nenumărate și felurite lucruri, de cele mai multe ori uitînd că moartea, de fapt, le dădea tîrcoale exact ca și pînă atunci. Atîta că, nemaivăzînd-o, fiecare era convins pînă în ceasul din urmă că cel puțin moartea sa nici nu există.
Cît despre expresia „a-și vedea moartea cu ochii“, de atunci ea n-a mai fost decît o metaforă.
O colaborare fertilă
…adevărul este că Elohim, deși avusese preștiința faptului că Omul, odată creat, va pierde viața veșnică, obținînd în schimb cunoașterea binelui și a răului și a deosebirii dintre ele, nu se prinsese la timp că cele două creaturi – binele și răul – nu vor apărea aproape niciodată separate complet. În dimineața zilei a șasea, după ce le făcuse prin decret divin pe ambele, le convocase înaintea Feței Sale, ca să le examineze. La prima vedere păreau bine alcătuite și arătoase, dar curînd deveni evident un mare neajuns. Cei doi ipochimeni – binele și răul – se țineau, parcă lipiți, unul de altul, cam ca lumina și umbra ei: creștea, de exemplu, binele, umplea locul de strălucirea lui benefică, și deodată se observa înapoia sa, sau pe de lături, că se lățea ca o negreală, o întunecime – răul – care creștea și el aproape în aceeași măsură, avînd chiar și o formă asemănătoare doar alungită sau lățită, la fel ca umbra unui obiect luminat pieziș. Dar și invers: dacă îl chemai pe cel negru și slut, constatai la o examinare atentă că spuneau „prezent“ în el și luciri de lumină și frumusețe. Așadar, dacă încercai să-i separi, nu făceai decît să le mărești nevoia unuia de celălalt, de parcă erau polii unui magnet: dacă pe unul îl somai să stea singur, deoparte, după un timp se plictisea și începea să-l cheme din răsputeri pe celălalt și, cu cît era mai mare și mai matahală, cu atît chemarea lui era mai puternică; așa că nu se lăsa pînă ce nu înșfăca o bucată sau un colț din firea sau stofa celuilalt cu care se învelea, deși ar fi trebuit să nu-l suporte.
Văzînd că situația era destul de disperată, așadar Domnul, cam încurcat, convocă în ședință curtea divină:
– Ce părere aveți? Am putea remedia defectul ăsta? Altminteri, cînd Omul va alege binele, riscă să se aleagă și cu ceva rău și invers…. Și cum va deosebi între ele? S-ar cuveni totuși să-i dăm sărmanului ceva „curat“, neamestecat, mai cu seamă că-l vom fi lipsit deja de viața veșnică…
Îngerii clipeau nedumeriți și își frecau aureolele a cugetare grea. Tăcere.
– Tu, Satano, ce spui? mai vorbi Atotputernicul. Ai vreun amestec în povestea asta? Spune drept… Realitatea e că ești cel mai isteț dintre fiii mei…
Satana (încă nu căzuse în Iad) răspunse cu vocea-i răgușită:
– Sunt nevinovat, Doamne! Nici mie nu-mi convine situația asta confuză, dovadă că un poet, cîndva, va spune – nu se știe dacă pentru a mă lăuda sau blama – că-n mine „o parte din acea putere zace, ce mereu răul îl vrea și mereu binele-l face“… (Goethe, Faust I).
Apoi, reflectînd puțin, Satana vorbi din nou:
– A-i separa complet nu se mai poate, Eternitatea Voastră. Dar putem face astfel încît împletirea asta a lor să nu se vadă din afară, asta dacă nu te uiți cu foarte multă luare aminte. Mai ales în cazul binelui…
– Adică propui o înșelătorie, o amăgire? mimă indignarea Elohim.
– Să-i spunem, Străluminarea Voastră, dacă binevoiți, un ambalaj comercial…
Nu mai era nimic altceva de făcut. Așa că Domnul porunci:
– Bine, executarea! Ambalați-i pe amîndoi cum propune Satana și atîrnați-i în pomul cunoașterii sub formă de mere! Repede, că nu mai e timp: mai am o grămadă de lucru: să scot omul din pămînt, să-l fasonez după chipul și asemănarea Mea, să-i fac respirație gură-la gură ca să învie, să-l adorm iarăși, să-l operez ca să scot din el femeia, să-l cos la loc, iarăși să-l trezesc, să-i dau sfaturi pe care oricum nu le va asculta, să anunț șarpele să vină la timp ca s-o păcălească pe doamnă, la sfîrșit să-i dau afară din Paradis – ooo, cîtă treabă! Abia aștept să intru la sabat, începînd de mîine, ca să dorm, să dorm… Ah, era să uit: propuneți cum să se numească „ambalajul“ ăsta. Mai ales că – știți – odată va deveni celebru!
Îngerii făcură diverse propuneri. În final, una a avut întîietate: pe limba îngerilor, aducea a muzică învăluitoare și suavă; pe limba oamenilor numele ei a fost „ideologie“.
Și a fost seară, și a fost dimineață: ziua a șasea.
(Textele sunt cuprinse în volumul Povestea noastră, care va apărea la Editura Spandugino în cursul anului 2026.)