Acum imaginează-ți dumitale cam care ar fi diferența dintre amprentele digitale și amprentele cerebrale. Una dintre ele, diferențele, ar părea, admitem, comparabilă ca dintre greieri și creieri, amintindu-ne cum, în copilărie, pentru a scoate greierii din găuri, mișcam jos-sus, sus-jos bobița de ceară prinsă de o sfoară, ceara în care greierul enervat își înfigea lăbuțele. Într-un fel, astfel lăsându-și fatal amprentele digitale.
Spre deosebire de greieri, creierii își lasă amprentele cerebrale, fie și în acest negru alibi al scrisului. (Posibil, literele cu sedile sunt bune și pentru scărpinatul sau afânatul creierului.) Sigur, mișcarea scrisului tot de la creier vine. Iar în unele situații, când încerci să-ți pui creierii în mișcare, pentru a mișca din loc și scrisul, se întâmplă să greșești manevra pârghiei, nimerind „în cuibul” inimii, punând-o pe ea în mișcare. Ce daraveră de nervi iese, uneori! Cu toate astea, parcă ar fi trist că, nu o singură dată, amnezicul uită să-și pună în mișcare creierii. (Pentru a-ți pune creierii în mișcare, nu e nevoie să te dai cu capul de pereți…)
Asta e: existența omului e cu deplină propulsie cerebrală. Că nici dansul din buric și frământarea de șolduri nu se poate fără oarece frământare de creier. Oarece, nu prea multă, totuși.
Creierul dumirit constată, nedumerit sau nu prea, că dinspre Est spre Occident se întâmplă o scurgere de creieri, dar și o rostogolire de tigve… vide, adică tâmpite, asta – în impresia generală că, de la o vreme, lumea, deja tot mai puțin principială, își trece adevărul din creierul mare în creierul mic. Încât celebra fabulă a ajuns să se numească Creierul și furnica (aceasta – furnică de discotecă, mai foarte rar – furnică de bibliotecă). Iar atunci când cineva face din țânțar armăsar, pur și simplu dânsul îi înlocuiește armăsarului creierul cu un creieraș de gâză din ordinul dipterelor, situația amintind, implicit, parcă, de timpurile când creierul viitorului om era de mărimea unei cepe (degerate?) și de culoarea unei verze. De unde, mai târziu, constatarea nu prea populară (s-o recunoaștem), că pentru creier nu merge culturismul, ci cultura.
Unii, de cât și-au tot aprins paie în cap, au creierul ce aduce deja a jambon afumat. Și ar trebui, cică, spălat, reabilitat. Ba chiar s-a remarcat că mai mulți nori pot avea forma creierului uman. De unde senzația că, atunci când plouă, în special cu grindină, creierii norilor ar vrea să spele (și să maseze) creierii noștri. Dar, spre satisfacția autorităților, în procesul de spălare a creierilor s-a observat că o parte din populație pur și simplu nu are creieri.
(În același context: Comunismul – spălarea creierului virgin, libertatea – deflorarea lui. Iar modul cel mai sănătos și igienic de viață e să nu-ți lași creierii spălați.)
Dacă au mai rămas, totuși, creier pe aici și prin împrejurimi, autoritățile se gândesc să amenajeze uscătorii comunale pentru creierii spălați, politicienii considerând că prin spălarea creierilor se poate ajunge la conștiința curată a societății. Politicieni care știu prea bine că la circumscripțiile electorale creierilor omenești li se face oarecum… circumcizie…
Mda… Numai că spălarea creierilor înseamnă murdărirea conștiințelor. Exact, așa e: spălarea creierilor nicidecum nu duce la rațiunea pură, ci din contra, murdărește. De unde și istoriile gen curat-murdar pentru și despre spălatul creierilor, însă, din păcate, Ministerul Sănătății și cel al Educației nu avertizează că spălarea creierului dăunează grav sănătății dumneavoastră…
Pentru autorități e o situație dorită, când cât mai mulți cetățeni au creierul în șomaj. Și ce creieri au unii inși! Nici să zici că nu i-ar avea, nici să zici că i-ar avea… Uneori, vreunui ins îi vine cine știe ce idee, care însă așa și nu dă de creierul lui… Da, îi trăsnește prin minte că chiar ar avea creieri… În cazul unuia ca el pot exista două motive: sau că el are un creier debil, sau că are un creier deștept, însă debilul de el nu știe să-l folosească. Sau există o tristă dedublare în următoarea variantă: ori ai creier și nu știi să te folosești de el, ori el, creierul, nu știe a te folosi pe tine.
În (aproape de) fine: Despre creier s-ar putea scrie, vorbi, dar mai ales gândi la infinit, infinitul fiind – cum să vă spui? – chiar creierul omului. Dar mai ales împrejurimile lui.
Iar în finalul acestor divagații, îmi zic că, e bine să rămânem la descrierea situației, fără să ajungeți la descreierarea ei.