Vintilă Horia (1915-1992) se numără printre acei oameni de cultură care, în ciuda numeroaselor vicisitudini pe care le-au trăit, au reușit să confere strălucire exilului românesc. La fel ca în cazul celorlalți scriitori români care au fost obligați de evenimentele istorice ostile să își părăsească meleagurile natale, există și în biografia spirituală a lui Vintilă Horia cel puțin două etape distincte. Prima este reprezentată de perioada petrecută în țară, iar cea de a doua se referă la anii exilului. Deși s-a numărat și el printre elevii lui Nae Ionescu, autorul Cavalerului resemnării nu a fost un spirit insurgent ce visa să rupă toate punțile cu tradiția spirituală a timpului său și să se impună drept liderul spiritual al noii generații. Spre deosebire de confrații săi celebri (Eliade, Cioran, Ionescu), Vintilă Horia se alătură mișcării literare create în jurul revistei Gândirea, propunându-și să cultive legendele pământului. Ca urmare, adevăratul său mentor spiritual nu a fost Nae Ionescu, ci Nichifor Crainic, principalul ideolog al grupării. Deja în perioada interbelică, scriitorul a avut o activitate literară diversă, făcându-se remarcat atât ca poet, romancier, cât și ca publicist. Volumele de versuri Procesiuni (1937), Cartea cu duhuri (1939) și Cartea omului (1941) impun un poet mistic de valoare, solid înscris în universul tradiției. În 1942 apare romanul Acolo și stelele ard. Bine primit de critică, narațiunea anunța viitoarele lucrări în proză ale scriitorului.
Între 1940 și 1944, Vintilă Horia a fost atașat de presă pe lângă ambasadele României de la Roma și Viena. Este o perioadă zbuciumată, ce anticipează anii exilului. După o scurtă ședere în Italia (1946-1948) unde, asemenea lui Mircea Eliade, are ocazia să îl cunoască pe Giovanni Papini, scriitorul emigrează în Argentina (1948-1953), devenind profesor de literatura română la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Buenos Aires. În 1953 se stabilește la Madrid, unde va activa ca profesor de literatură universală și contemporană.
Destinul zbuciumat al omului are repercusiuni și asupra receptării operei. Autorul se dovedește destul de prolific, dar adevărata consacrare internațională are loc abia cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Cartea a fost tradusă în numeroase limbi și, în 1960, a obținut, dar nu i s-a decernat, în urma unui scandal de presă, prestigiosul Premiu Goncourt. Narațiunea deschide o Trilogie a exilului, din care mai fac parte volumele Cavalerul resemnării și Salvarea de ostrogoți. Ideile despre literatură ale prozatorului au fost expuse într-o serie de interviuri, în mai multe volume de eseuri, precum și în notele sale zilnice. Pornind de la propria sa dramă spirituală trăită cu maximă intensitate, romancierul plasează problema exilului în centrul preocupărilor sale literare.
Ca urmare, se desprinde din aceste creații o puternică nostalgie a patriei, dorul de un spațiu mioritic cu adânci rezonanțe mitice. Pentru a depăși handicapul întruchipat de intensa nostalgie a originilor, scriitorul recurge la niște strategii ale supraviețuirii și se hotărăște să lărgească frontierele spirituale ale țării sale, considerând Europa o patrie simbolică având dimensiuni mai ample. Pe de altă parte, dominarea unei limbi străine în care el trebuie să se exprime împotriva voinței sale devine o tehnică de anulare a unui destin damnat. Handicapul limbii și îndepărtarea de miraculosul pământ natal sunt probele inițiatice supreme pe care trebuie să le treacă orice exilat. În Jurnalul unui țăran de la Dunăre (1966), scriitorul menționează faptul că dragostea și exilul reprezintă cele două coordonate esențiale ale operei sale. În ciuda probelor existențiale dure la care a fost supus de un destin potrivnic, Vintilă Horia alege o atitudine activă în fața istoriei. Această profesiune de credință este clar formulată într-o scrisoare datată 5.VI.1991: „Trebuie să trăiești în înfruntare permanentă cu tot. În polemos. Dacă accepți viața ca pe o bătălie, pe care, până la urmă, tu o câștigi trecând în eternitate, adică învingând timpul, atunci capeți un stil de luptător, de cruciat sigur de victorie. Altfel, printre atâtea necazuri circumstanțiale (care sunt singurele biete arme ale inamicului Timp) te pierzi, te macini și te frămânți inutil. Singura poziție acceptabilă e bucuria de a fi în bătălie, știind dinainte că vei câștiga.“ Ideile romancierului privind crezul său artistic au fost exprimate și în Consideraciones sobre un mundo peor (Barcelona, 1978), din care revista Secolul 20, într-un număr consistent dedicat exilului, a reprodus câteva fragmente semnificative sub titlul Un scriitor împotriva timpului său. Autorul Cavalerului resemnării vede exilul ca un proces de anahoretism, de separare, ca o ruptură de tot ceea ce fusese el în trecut și de asumare a unui șir întreg de noi identități. Ca și în celebra Metamorfoză a lui Kafka, romancierul se vede obligat să își refacă complet viața în funcție de limba și de obiceiurile țării de adopție în care tocmai trăiește. Asumându-și o filosofie proprie de viață, Vintilă Horia îl descoperă pe Ovidiu, cu care se identifică deplin și pe care îl consideră un contemporan al său prin actualitatea experienței sale existențiale. Scriitorul trecut prin școala filosofiei și a științelor exacte dă și o definiție a romanului, care este conceput ca o operă de sinteză și ca un amplu proces de cunoaștere: „Romanul este o tehnică de cunoaștere, cea mai complicată, unica posibilitate de a cuprinde realitatea într-o singură operă, mai mult decât fizica, biologia sau muzica, unica realmente capabilă a descrie un tot și a-i învăța pe alții.“
Temele care revin în mod obsedant în toate cărțile autorului sunt iubirea și eternitatea, femeia și cunoașterea, exilul și suferința, moartea și transfigurarea. Ele se impun cu maximă intensitate în romanul O femeie pentru apocalips, operă ce se transformă într-o mărturie a scriitorului în privința atitudinii sale în fața timpului. Vintilă Horia se dovedește purtătorul unui important mesaj orfic, rolul scriitorului, în momentele de criză, fiind acela de a trezi conștiința adormită a omenirii: „Ceea ce doresc să spun de-a lungul acestor pagini este că scriitorul, ca opozant permanent în epoci de agonie ca a noastră, are datoria de a trezi umanitatea, de a o deștepta dintr-un somn tehnico-optimist, de a provoca o ruptură în omogenitatea sistemelor actuale, de a reprezenta principiul salvator al eterogenității, al unui perpetuum mobile al istoriei și de a-și ajuta contemporanii să-și înțeleagă mai bine timpul“. Idei interesante asupra viziunii despre artă a scriitorului mai putem afla în volumele Credință și creație (2003) și Suflete cu umbra pe pământ (2004).
Alegerea poetului Publius Ovidius Naso ca erou central al romanului Dumnezeu s-a născut în exil (traducere românească 1990) se dovedește semnificativă, personajul transformându-se într-un simbol al exilatului. Oprindu-se la un erou exemplar cu care se identifică deplin, Vintilă Horia nu se întoarce înspre trecut, ci abordează problemele stringente ale prezentului. Dumnezeu s-a născut în exil se dovedește un fals roman istoric, în care romancierul discută condiția dramatică a creatorului într-o societate totalitară. Într-o competentă exegeză plasată la sfârșitul cărții, hispanista Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid arată că, în viziunea lui Vintilă Horia, romanul nu reprezintă altceva decât o simbolică tehnică a cunoașterii: „Autorul consideră că literatura, și în special romanul, este terenul cel mai adecvat pentru o apropiere a diverselor tehnici de cunoaștere și subliniază că romancierul oferă lumii actuale posibilitatea unei sinteze gnoseologice.“
Romanul Dumnezeu s-a născut în exil zugrăvește ultimii opt ani din viața poetului Publius Ovidius Naso. În anul 9 d.Hr., sărbătoritul autor al Metamorfozelor a fost exilat de către împăratul roman Augustus la Pontul Euxin. Cauzele acestei dizgrații surprinzătoare nu sunt prea bine cunoscute nici azi și constituie subiectul unor ample investigații în roman. Oficial, poetul este învinuit că, prin versurile sale, a contribuit la degradarea morală a tineretului, dar adevărata culpă se pare că trebuie căutată în faptul că el a aparținut unei secte pitagoreice suspectate de către împărat.
Interesantă este formula narativă adoptată de către prozator. Dumnezeu s-a născut în exil este un roman-jurnal ce reconstituie ultimii opt ani din destinul zbuciumat al celui din urmă mare poet elegiac al Romei antice. Formula a fost impusă în literatura română de prozatorii interbelici, narațiunea la persoana întâi singular având menirea de a potența impresia de autenticitate a trăirilor. Senzația este amplificată și prin puternica încărcătură de livresc a cărții. Pentru a reconstitui cât mai veridic perioada în care a trăit marele poet latin, Vintilă Horia recurge la numeroase documente istorice. Cu toate acestea, scopul său nu este acela de a scrie un roman-cronică, ci de a vorbi de eterna condiție a exilatului. Prozatorul se recunoaște în destinul zbuciumat al lui Ovidiu, astfel încât, abordând trecutul, el vorbește cu predilecție despre prezent. Profilul spiritual al marelui poet este reconstituit prin intermediul operei sale, Tristele și Ponticele alcătuind niște creații ce reușesc să circumscrie cu fidelitate starea de spirit a exilatului. Romanul se naște din excelenta cunoaștere a omului și a operei lui Ovidiu și se situează în prelungirea ei, continuând-o în mod firesc.
Dumnezeu s-a născut în exil este o carte exemplară privind condiția dramatică a intelectualului din estul Europei, obligat să ia calea exilului pentru a scăpa de opresiunea unui regim totalitar.