Inutil să încep aceste rânduri insistând asupra necesității de a aduce în mod critic în circuitul cultural curent scrieri istorice ale modernității timpurii fără de care înțelegerea timpurilor despre care narează – ca și, de altfel, fizionomia culturii înseși – ar rămâne ciuntită. Asemenea texte sunt, fără îndoială, prețioase și pentru că redimensionează reprezentările curente, nu doar ale specialiștilor, ci și pe cele ale cititorului cultivat fără pretenții de expert, referitoare la epoci, evenimente, personalități și moduri de a percepe lumea. De aceea, publicarea scrierii lui Constantin Diichiti Istoriia oștirei ce s-au făcut asupra Moreii la anul 7223 (= 1715), sub îngrijirea lui Alin Mihai Gherman constituie un moment de merit în valorificarea moștenirii manuscrise de care beneficiem. Scrierea a apărut întâia oară în formă tipărită în 1860, de Mihail Kogălniceanu, fiind reluată de Nicolae Iorga, în 1913, atât în original, cât și în franceză. Cu toate acestea, în afara utilizătii ei de doi lingviști – Lazăr Șăineanu și Gáldi László – ca depozit de cuvinte prețioase pentru reconstituirea vocabularului turcesc, respectiv neogrec, cronica lui Diichiti a fost, pur și simplu, neglijată. Evocând o campanie turcească în care românii au acordat doar sprijin logistic, textul i-ar fi putut pasiona cel puțin pe amatorii de istorie universală. Cu excepția cronografelor universale traduse și adaptate în română, în sec. al XVII-lea, a unor cronici în slavonă care relatau și întâmplări balcanice (cum este Cronica sârbo-moldovenească), repertoriul istoriografiei universale vechi și timpuriu moderne de la noi nu strălucește în realizări, nici cantitativ, nici calitativ. Recucerirea Peloponezului de la venețieni de către Poarta Otomană rămâne, totuși, un episod semnificativ al mutațiilor politice din Europa sud-estică. El merită deci să fie cunoscut și dintr-un izvor narativ cum este cel al lui Diichiti, scris, după toate semnele, foarte curând după desfășurările beligerante despre care vorbește.
Autorul fiind anonim, Alin Mihai Gherman constată că necunoscutul este cultivat și poliglot (știe greaca, româna și turca), provine de la câmpie, știe bine Istanbulul, are cultul Imperiului Bizantin, este ostil corupției instituționale otomane. El este, în același timp, bun cunoscător al Țării Românești. Cercetătorul confirmă pe această bază deductivă teza lui N. Iorga referitoare la paternitatea lui Constantin Diichiti.
După Alin Mihai Gherman, „Spre deosebire însă de Istoria ieroglifică, în care faptul istoric real este convertit în ficțiune literară, textul de față rămâne la nivelul virtuților artistice ale literaturii de frontieră, respectiv al jurnalului de călătorie și al reportajului de război“. Pentru editor, scrierea lui Constantin Diichiti „este un text care se găsește categoric în teritoriul literaturii de frontieră, fiind primul jurnal de călătorie și primul reportaj de război din literatura noastră…“. Dacă sub aspectul apartenenței la o anume specie literară editorul are toate motivele să creadă că așa stau lucrurile, titlul scrierii arată neechivoc că autorul o considera o… istorie. Astfel, dincolo de aparența sa de relatare a unei călătorii și de cea de reportaj – prima datorată notării judicioase, pe zile, a etapelor unei deplasări, cea de-a doua grație strictei contemporaneități cu evenimentele, apropierii în timp de ele –, lucrarea grecului aparține istoriografiei. De remarcat în treacăt că Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, deși sinteză de genuri, specii și abordări, se numește tot istorie. Și, ca la Diichiti, perioada pe care o relatează este apropiată în timp de momentul redactării (întâmplările transfigurate cu ajutorul fabulei animaliere și a simbolurilor petrecându-se între 1703-1705, ultimul an al intervalului fiind și cel în care lucrarea a fost desăvârșită). Rezultă că, pe la 1700, genul istoric era încă permeabil, fiind definit într-o manieră relativ laxă, care includea atât relatarea realistă, cât și povestirea ficțională. Aceasta chiar dacă pentru ultima se folosea și termenul „basnă“.
Alin Mihai Gherman afirmă: „Contemporan cu Dimitrie Cantemir, textul Istoriei oștirei ne apare ca fiind de o modernitate insolită în literatura noastră veche“. Impresia de insolit s-ar putea să se estompeze odată cu punerea în valoare a altor scrieri narative din epoca respectivă (începutul sec. al XVIII-lea) și compararea lor cu specimenele deja studiate. Artisticitatea, unghiul subiectivizant al relatării – atitudine marcată prin umor, înclinația spre anecdotic, accentele pasionale proprii condeierului – sunt mărci ale scrisului unui autor care a depășit prezumtivul caracter rudimentar din textele medievale. Nu trebuie uitat că asemenea scrieri vin la un secol și jumătate de la operele cronicarilor monahi (Macarie, Eftimie și Azarie), maeștri ai stilului rafinat ceremonios, de o retorică meșteșugită cu decalcuri din cronistica bizantină medievală (Constantin Manasse), și după exercițiile stilistice majore ale lui Miron Costin în Moldova, ori accentele pătimașe, pamfletare, ale cronicarilor munteni. Seducătoarea teză a unei „expresivități involuntare“ (Eugen Negrici) ar putea face tot mai mult loc evidenței, că acești autori cunoșteau regulile unei compoziții literare chiar și atunci când păreau să scrie într-o cheie proprie.
Prin întrebările pe care le pune și prin căutarea unor soluții la ele, opera lui Constantin Diichiti interesează și dincolo de savoarea relatării unui eveniment cunoscut dintr-un singur alt izvor, francez. Este meritul lui Alin Mihai Gherman că a readus-o în atenție, de astă dată într-o încercare critică și istorică judicioasă, cu un binevenit supliment de explorare filologică.