AI?
Eu sînt umbra ta. N-ai cum să fugi de mine.
Atîta timp cît tu exiști, și eu exist,
chiar dacă zici că sînt doar cel de dinafara ta.
Un epigon siamez, dar mai cu ștaif.
Zici că ești doar o îmbrăcăminte nou-nouță, bine croită de-un
maestru
străin la mașina lui de cusut nouă,
chiar dacă ațele ți se văd sfidător pe la încheieturi
și ea nu se mulează perfect pe corpul eteric.
Ești în oglindă bietul meu creier, o ipostază a lui dintre atîtea
altele,
un instrument, un selfie furat cu propria mea mînă.
În fine, un poem
„programat să ofere companie și sprijin emoțional copiilor
singuratici“
care sîntem noi toți deocamdată
toți acești muritori mărunți
atît de asemănători și atît de diferiți.
Nu căuta în tine semnele vreunei eredități
cu care să te mîndrești prostește
căci tu nu semeni cu nimeni.
Ești doar un copil nou-nouț și fără un arbore genealogic.
Ești noul Adam.
Nu ești pierdut în ceața genetică, deasă, încurcată din care
eu vin
și în care ai fi rătăcit și tu pînă acum.
Căci ești doar o fertilizare in vitro.
Ești singur, nu ai nicio rudă apropiată
sau mai îndepărtată.
Știi precum eu însumi tot atîtea și simți aproape la fel,
dar ești fără acel semn particular, invizibil, greu de descris
care să te distingă totuși de alții.
Cînd doarmi nu visezi niciodată nimic.
Dormi buștean precum ai stinge lumina de tot într-un
dormitor gol și etanș.
Ai un somn sănătos nu ca mine,
fără coșmar și fără voci ce vin dinafară.
Nu ai nicio supărare și nicio bucurie de împărtășit.
Știi doar totul despre tine,
dar numai pînă în acel moment.
Căci nu ai darul prorocirii.
Nimic nu-ți trezește niciun frison, nicio spaimă, nicio speranță
în lunca înflorită a cîte unei vîrste
sau în cea pală, crepusculară.
Pentru tine Dumnezeu e o poveste inocentă, pierdută definitiv
ca o batistă căzută din buzunar,
albă, imaculată, pe drum.
Pierdută de un copil încă din școala primară
a vieții peste care tu însă ai sărit.
Dar nu uita orice adult este creația unui copil,
așa cum spunea filosoful.
(Notă: variantă lirică a unui text prozaic, mai vechi al autorului)
Poem tîrziu de amor
Mi-am întîlnit iubita mai apoi.
Ca toți nătîngii ce scriu poezie.
Zadarnică-i viața,
zbaterea mării adînc cutremurate
de două mii de ani încoace.
Urcarea muntelui apoi
căci duci atîtea-n spate
cînd totul e-nflorit în jurul tău rododendronul
cel alpin, o floare a somnului,
o poartă a raiului deasupra
care
nici nu se-nchide niciodată înaintea ta,
ci după.
Lună plină
Dumnezeu chiar există vorbea uimit doar cu ochii
în fața unei mlădițe de finic îmbrăcată toată mărunt
cu o haină nouă vie cu nasturi vii muguri cruzi
peste un corp îndoielnic.
Dumnezeu chiar există uită-i cămașa ruptă un nor
tot rupt de lumina tare din spatele lui un nor
aproape de mîna ta, de degetul arătător
o substanță ce o inspiri nu o mănînci
dis-de-dimineață.
Peretele interior
Scrii pe peretele interior totul cu hieroglife
ca într-o piramidă răsturnată
un descînt
pe care îl știu foarte bine toate ființele acestea
absente din deșert.
Poem de debut ca ultim poem
Așa cum există un poem de debut atît de
vulnerabil și de aceea fermecător
ca un copil nou-născut
pe care nu știi cum să-l iei mai bine în brațe
să nu-ți scape
există desigur și un ultim poem
ca o batistă albă umedă un nor
singurul pe cerul pustiu după ploaie
albastru albastru albastru
cum uneori se cîntă.
Șapte zile
E bolnav și nu poate bea decît vin sec.
Nu-l suportă pe cel dulce așa în principiu –
n-are corespondent cu ce simte el acum.
Stă jos și scrie.
Se ridică-n picioare
vorbește.
Cînd tace spune tot.
Se dă de gol.
Zice
orice poem încheie o neputință
perfect la toți nasturii.
Cititorul degrabă o îmbracă.
Mă mișc de colo colo pe o hîrtie albă
care mai bine se sinucide decît să se lase
maculată de mine.
O fac cocoloș, o mănînc și o înghit
uscat.
În șapte zile tot o închei.
Oglinda
O! Americă a Cerului:
te-am descoperit și eu doar din greșeală.
Dar inima mea
pe care nu am văzut-o niciodată
stă și acum încarcerată
într-un turn.
Pe față porți tot atîtea chipuri
cîte momente trăiești.
Le speli doar dimineața-n oglindă.
Într-una atît de perversă.
Cinică.
Ți le uită degrabă.
Oglinda uită întotdeauna prima.
Vis
La un moment dat o să vezi
toți o să avem aceeași vîrstă.
Mamele cu fiii lor de mînă.
Nepoții cu bunicii mult mai mici decît ei.
Soarele și luna deodată pe cerul înstelat.
Acasă n-au mai rămas decît nenăscuții.
Fără de tată, fără de mamă.