la noapte vin îngerii
ne vom elibera sufletul comun
Vom fi bătrâni
cu ochii ameţiţi de speranţă
ne vom strânge umbrele
imprimate pe pardoseală
ca pe nişte resturi gastronomice
rămase de la ultimul ospăţ
după dezmăț
apoi ne vom elibera
sufletul comun
încâlcit în neliniști
până când va confirma
că ne recunoaște
și se va aprinde strălucind
ne va lumina fețele
și se va cuibări în golurile
tăiate sub tâmple
dar noi vom fi bătrâni
ne vom împleti icoane de abur
și vom vâna trupul acesta suplu
al toamnei
îl vom urca pe înălțimi
sfâșiindu-i veșmintele
vom privi prin el
lumea de dincolo
răsărind
la noapte vin îngerii
La noapte vin îngerii
se vor uita sfioși
prin ochiul de geam
în coliba mea
pierdută printre trestii
ne vom îmbrățișa
cu cuvintele gravate sub pleoape
imagini de la facerea lumii
apoi ne vom închide cuminți
în cuferele noastre
adevărate camera de hotel
pentru sufletele adormite
vom realiza în sfârșit că moartea
nu e decât o stupidă închipuire
că suntem încă vii –
cu o cheie ceasornicarul
ne va porni inimile
și vom înainta în celălalt vis
aproape bătrîni
încercând să croim o lume noauă
din zdrențețe risipite în memorie
alegație
Să nu-mi ceri sufletul
rana lui deschisă în interior
erupe uneori
copleșindu-mi trăirile
de aceea nu pot să navighez
departe de epicentru
locul acela straniu
în care ochii nu pot să privească
fără să își piardă vederea
astfel mă ascund
noapte de noapte
în clarul de lună
risipit peste creste
printre iluzii ce mijesc
și apoi dispar
fixându-mi gândul
până spre spaimele răsăritului
– aștept să se lumineze
să ador umbrele
incertitudinilor
imprimate în veșnicie
supoziția trecerii
Ocolesc moartea
realitatea ei stupidă
e colorată cu inconștiență
cineva mă acoperă cu nisip
iar umbra mea dobândește
o atracție nepământeană
nu pot să țip
nu pot sugera nimic
admirația îmi acoperă vanitatea
iar ei își manifestă adulația
la presupusul meu mormânt
mai rup din mine un cuvânt
un semn că-mi voi lăsa
icoana să zămislească
în pământul rodnic
apoi mă voi face nevăzut
din clipa
îndulcită de speranță
se lasă seara
Se lasă seara
ca un copil ce-adoarme
alintat de mama sa
în burg
rebele razele de soare
își sting tăria
pe zidurile sure –
cu un condei
îmi scrie viața o poveste
un drum perfid
pe care mă străduiesc
să mă preling
să nu mă abat
cu fiecare pas
sunt mai apropae
de Cel ce îmi aprinde zilele
cu un chibrit măiestru
topind pojghița fină
ce învelește măreția