Editura Humanitas Fiction continuă recuperarea în Colecția Raftul Denisei a unor opere importante din a doua jumătate a secolului trecut, netraduse încă în limba română. Una dintre aceste lucrări, publicată în 1985, este romanul Annie John al prozatoarei Jamaica Kincaid, născută în Antigua, dar stabilită în Statele Unite ale Americii. Annie John este un roman al formării în care prevalează tiparele unui cadru atipic, caraibean, și în care intriga abia se întrezărește prin jungla de supoziții, intenții, stări și expresii. Cu o puternică încărcătură biografică – relația tensionată cu propria mamă, dar mai ales șocul propriei despărțiri de familie la vârsta de 16 ani, rămase vii în paginile cărții –, dar păstrând rutele de navigare ficțională, Annie John se distinge prin coloratura scriiturii, prin sinceritatea dicțiunii și prin limpezimea abordării. Chiar dacă generat de ruptura din viața autoarei, romanul are propria viață și redă armonicele unei tensiuni ficționale în creștere.
Formarea în roman e o problemă de timp, de convenție și, în cele din urmă, de pact de lectură. Cu simțurile alerte la tot ceea ce pune în mișcare natura sălbatică a Caraibelor, la tot ceea ce natura sălbatică a adolescenței relevă, Jamaica Kincaid propune mai degrabă o lectură poetică a unor fragmente de text care călăuzesc cititorul pe un vag traiect epic. Totodată propune o despărțire care nu are doar coordonate spațiale, ci și coordonatele maturizării. Nu maturizarea ca temă este ceea ce relevă prozatoarea, ci ca stare, ca unitate de semnificație. Există în acest roman o serie de încălcări ale convențiilor, de la cele ale simplei expuneri de personaje înrădăcinate în solul textual grație privirii fertile a preadolescentului în formare până la cele ale sincerității în expunerea ungherelor propriei minți, a propriilor visuri și, mai ales, în expunerea de sine în complexitatea propriei imperfecțiuni, a răutăților și inconsistențelor care îi conturează profilul. Jamaica Kincaid reușește astfel să construiască un personaj atipic, capabil la rândul său să reflecte alte personaje atipice în formare – Gwen sau fata cu părul roșu – sau deja mature, dar păstrând încă aerul formării neîncheiate. De fapt frumusețea acestei relații mamă-fiică, a distanțelor care separă identități și vârste, experiențe și răbufniri, este ceea ce asigură cursivitatea poveștii. Există în experiența fiecăreia dintre cele două o anumită ruptură firească dictată de maturizare, care are în ea aerul sălbatic al unei alungări din Paradis (și nu doar din Paradisul purtând numele vreunei insule din Caraibe, fie Dominica din care a fost nevoită să plece mama, fie Antigua din care a plecat fiica, ci și din Paradisul amniotic al relației familiale), în care se întrevede și orizontul visurilor, dar și împotrivirea, refuzul firescului, refuzul timpului, despărțirii, maturizării.
Prin ochii copilei această maturizare este însoțită de tensiuni și crize, de o suferință profundă, de forma neclară a unor încercări de exprimare a identității prin relații și pierderi, prin conștientizarea morții, prin distanța tot mai mare pe care o proiectează în raport cu propria mamă. Peste lumina limpede a tropicului se revarsă ploaia resentimentelor din anotimpul marilor transformări, umiditatea ridicată a dezechilibrului umoral, întunecimea spaimelor potențiale și vânturile răcoroase ale respingerilor și tăcerilor. Prin hățișul acestor stări, în luxurianța expunerii de la înălțimea preadolescenței, se naște adevărata intrigă, adevăratul moment declanșator care perturbă și liniștea Caraibelor, nu doar liniștea copilului care se familiarizase cu moartea din primele paragrafe ale romanului. Conflictul e interior (cu proiecție exterioară asupra mamei, în principal) și e produs de ciclonul încercării de eliberare de constrângerile familiale și de anticiclonul remanenței, convenționalului, cadrului familial din care ar prefera să nu se desprindă. Apăsarea și inconstanța care iau locul limpezirii și stabilității sunt vag schițate și receptate cu toate simțurile alerte. Mirosuri, culori, sunete, dar mai ales ritmuri ale devenirii completează un tablou al pendulărilor de stări. O alternanță anabasis/ katabasis legată de țărmul insulei se produce pe alte coordonate: nu verticala coborârii sau ascensiunii insulare la Xenofon, ci căderea din Paradisul copilăriei urmată de promisiunea devenirii fac din această carte a formării un roman al tensiunilor și furtunilor tropicale în trupul în creștere al micuței Annie.
Romanul poate fi citit în mai multe moduri, cu accentul mutat pe teme și motive, pe intrigă, pe miză. Are priză puternică actualmente din nevoia cultivată a cititorilor de a căuta traume familiale explicate prin relațiile încordate dintre personajele romanești. Cred însă că dincolo de relația mamă-fiică din romanul Annie John, orizontul ficțional și mai ales frumusețea stilistică ar trebui să primeze. Nu tema, nici trauma, ci poate mai degrabă pierderea conștientizată de la miradorul vârstei adulte de la care recreează orizontul formării preadolescentei în romanul motivat biografic este ceea ce face ca romanul să fie vizitat indiferent de granițele limbii în care se exprimă. „Solul fertil“ (propria mamă) al devenirii personajului Annie reclamă „solul fertil“ al autoarei, dar și solurile fiecăruia dintre lectori care își redescoperă propriile rupturi în ritmurile devenirii și în poezia Jamaicăi Kincaid. În rebeliunea și identitatea pentru care luptă personajul Annie John, în distanța pe care o construiește față de propria mamă, în ambivalența închiderii romanului se găsește de fapt frumusețea unei scriituri diferite și proaspete, subiective și sincere. Crud de sincere.